Cristina, de pe Taramul Copilariei

Despre Cristina Biciila am 101 lucruri de spus. Poate si pentru ca a intrat in viata mea pe mai multe usi si-n mai multe momente decat oricine altcineva.

Prima oara am cunoscut-o ca antreprenor – intai a fost un nume pe felicitarea care anunta lansarea unui magazin online, Taramul copilariei. Tin minte ca mi s-a parut originala felicitarea, handmade, si mi-a placut si sigla. Nu mai stiu cat a trecut pana cand am intalnit-o pe Cristina. Dar stiu exact ca m-a surprins sa aflu ca lucrase ca PR pentru o companie mare – din aceea care gestioneaza bugete uriase si o armata de oameni, de obicei gri. Cristina nu se incadra in profil. Avea personalitate, viata si idei.

Ne-am intalnit apoi la atelierele Heartizanat, organizate de o prietena comuna si am mers impreuna la centrul Trebuie, din Fetesti, animate de elanul creator si spiritul caritabil al lui Teli si de dorinta de a-i ajuta pe copiii si adultii cu nevoi speciale.

Nu mai stiu daca la urmatoarea noastra intalnire am discutat despre proiectele ei sau ale mele. Si nici cand am aflat despre cartile ei personalizate. Mai precis, personalizate de ea, pentru altii. Cu povesti scrise in baza unei descrieri furnizate de catre parinti, un brief, cum s-ar spune prin agentiile de publicitate, pentru un copil a carui fata stralucea (imi inchipui) cand se vedea erou de poveste.

Si fata Cristinei se lumina la fel cand povestea despre carti, realizate handmade, cu mare grija pentru detalii, lucrate pagina cu pagina, ca niste mici opere de arta. Nu mi-a fost deloc greu sa mi-o imaginez copil, zburdand iarna pe ulite pe la Sibiu, orasul din care a venit la Bucuresti cu un pic de accent si cu foarte mult bun simt.

Sigur ca bunul simt nu te ajuta prea tare in afaceri – Cristina a invatat lectii dure de business pe propria piele. Am ajuns doar o data (din pacate) in micul magazin pe care-l deschisese impreuna cu parintii ei si unde vindea produse de (a)casa, paine, branza si alte bunatati de Sibiu. Asta cu ceva timp inainte ca produsele bio si homemade sa fie la moda.

Cu entuziasmul care (stiam deja) o caracterizeaza, s-a intors din afaceri la joc si creativitate, pe care a reusit sa le aduca chiar in birourile corporatiilor gri. The Playground (Fun Academy) propune cursuri si ateliere de relaxare, creativitate, comunicare, imagine si dezvoltare personala, care se desfasoara chiar in sediile companiilor.

Am lucrat din nou apoi impreuna, eu ca jurnalist pe zona de parenting, ea in calitate de SAMAS Mission Manager. Suna religios, dar nu e. Cristina se ocupa de dezvoltarea programului SAMAS, prin care s-a creat prima retea nationala de asistenti de sanatate pentru mame si sugari in perioada primelor 1000 de zile.

Iar anul acesta ne-am intalnit si prin birourile scolii Media Fem, unde ea a lucrat in zona de comunicare, iar eu am fost formator pentru cursul de redactori.

Ce am invatat de la Cristina

De multe ori m-am intrebat de ce viata ne aduce in cale anumiti oameni si ce lectii avem de invatat de la ei. Inca nu stiu daca am aflat tot ce trebuia de la Cristina. Dar ma bucur sa stiu ca face parte din viata mea. Si trag cu ochiul la viata ei – o admir pentru perseverenta cu care lanseaza noi proiecte, pentru echilibrul pe care pare ca reuseste sa-l aiba intre viata profesionala si cea de parinte full-time (regula ei e ca atunci cand intra pe usa, si ea, si Sorin, sotul ei, petrec timp cu copiii, nu langa ei), pentru stilul ei de parenting si pentru cum stie sa-si convinga adorabilii, dar incapatanatii baieti (Petru si Andrei) sa abordeze situatiile mai dificile, pentru filosofia ei de viata (totul cu masura) si pentru ca lucreaza la ea continuu, dar fara drame.

Si o mai admir pentru faptul ca, desi se loveste si ea, ca noi toti, de multe probleme, reuseste cumva sa pastreze zambetul acela de Cristina care traieste (inca) pe Taramul Copilariei.

foto: din arhiva personala

 

 

 

 

My title page contents