Experienta mea de parinte a trecut prin mai multe stadii si, zic eu, a marcat o continua evolutie. La inceput a fost inconstienta si dorinta de supravietuire, a urmat apoi socul…sau poate, mai degraba, lovirea de zid si nevoia de a cauta solutii. Si de aici a inceput totul. De la cautarea de solutii, pentru ca apoi mi s-a deschis un orizont de necuprins. Sau asa parea.
A fost spaima si groaza ca esuez si ca jobul asta de mama nu e mine…dar apoi am tras aer in piept, am analizat frica si am zis ca pot fac fata. Cu iubire si rabdare, treci marea. Si dupa o perioada de proba cu un copil care a durat aproape 5 ani, mi-am facut curaj pentru al doilea…Si de aici, povestea s-a complicat, focul s-a intetit si a avut nevoie de noi metode de stingere. Insa dupa panica, a urmat reasezarea…si mi-am bagat incet in cap ideea ca e nevoie sa stau pe drumul cel bun. Sa nu renunt la mine si la copiii mei.
Am ajuns destul de tarziu la aceasta concluzie: copiii mei au nevoie de o mama prezenta, cu ceasca plina. De o mama fara frustari majore. Si daca asta presupune ca sa petrecem uneori mai putin timp impreuna, atunci fac asta.
E o lectie pe care am acceptat-o de curand si muncesc zi de zi ca sa imi fac un pic de timp pentru mine. O ORA PE ZI. Wow! Si stii ce greu e uneori? De fapt de cele mai multe ori sa renunt la altii, la task-uri pentru mine. E trist, insa adevarat.
Am avut nevoie de psiholog, coach, reiki, acupuntura si n actiuni ca sa inteleg, ca sa accept ceea ce era in fata mea. Pentru ca ei sa fie bine, e nevoie ca tu sa fii puternica. Adica EU. RISE STRONG, ca tot e la moda. Si e nevoie sa ma intreb zilnic: „Azi ce am facut pentru mine? Sau Azi ce fac pentru mine? Azi cum sunt?”. Inca am zile cand evit sa imi pun aceasta intrebare, insa ma lupt cu mine.
Am vazut pe propria-mi piele ca un parinte mai multumit de sine se conecteaza mai bine cu copiii lui. Le fac fata mai bine crizelor, certurilor, geloziilor.
Am vazut ca un parinte care are macar 1% din rezervor plin cu bunatati pentru sufletul lui poate calma un copil trist si suparat. Si mi-a placut citatul asta din Laura Markham pe care o citesc acum: „ Parintele are puterea de a calma furtuna”..
Pentru ca un parinte stapan pe sine, nu se sperie cu una cu doua si poate fi prezent la momentele de furie si nebunie ale copilului sau cu iubire, intelegere, umor si, mai ales, RABDARE. E important sa nu vrei sa le demontrezi lucruri copiilor atunci cand ei sunt stresati. E important sa stii ca iti controlezi nervii atunci cand vrei sa izbucnesti si sa te convingi, de fapt sa iti convingi corpul ca nu exista nicio stare de alerta sau de urgenta. Sa nu te panichezi, sa nu fugi, sa nu ingheti, sa nu ataci. Ci sa fii acolo cu calm, pentru ca piciul din fata ta simte ca o sa cada in prapastie.
Suna cretin ce zic? Si imi inchipui ca bombani si zici: Cum naiba? Mie imi vine sa il arunc pe geam pe copil atunci cand urla ca un descreierat, nu sa fiu calma? Stii ce? Si mie! Si am vazut ca nu serveste la nimic…pentru ca data viitoare de unde il mai arunc?
Alte solutii
Atunci cand nervii si furia ne inunda, copilul dispare si il vedem ca pe cel mai mare dusman al nostru. Eu ajunsesem sa ma intreb cat de tare imi urasc copilul si de ce o simt atat de impotriva mea. Dar, de fapt, in clipele mele de nebuni eu reactionez la comportamentul fiicei mele, nu la ea in sine. Uit uneori asta, insa…am si momente, din ce in ce mai multe, in care reusesc sa o separ de Mara de urletele ei.
Cand fata mea urla si izbucneste, stiu ca ea striga dupa ajutor. Nu ii e bine. E ranita si are nevoie de mine. Uneori sunt pregatita, alteori nu. Dar macar nu mai fug.
Vorbesc cu ea, o tin in brate, o alint, o pup. O fac sa se simta in siguranta ca sa isi poata plange frica si durerea.
Copiii care nu se simt bine în interior se poarta urat in exterior. Acesta este semnalul lor de alarma. Au nevoie de ajutorul nostru. Iar noi avem mereu o alegere la indemana.
Am inteles asta intr-un final. Si ma lupt cu mine si invat sa ma citesc.
foto Shutterstock.com
