De 3 zile incoace, mintea nu-mi mai tace… Intorc pe toate partile decizia de a fi renuntat la meditatii. Ale copilei. Pe care anul de gratie 2016 a prins-o in clasa a VIII-a. Si care, in ciuda coeficientului de inteligenta (ridicat) si a discursurilor mele in diferite registre (funny, tip dezbatere, amenintator sau plain old santaj sentimental) se incapataneaza sa considere invatatul o activitate plictisitoare si sa produca note a caror medie aritmetica imi arunca nuante de cenusiu in tabloul meu cu viitor roz.
Luptele interne au fost crancene. Si intr-un final, consiliul familial a decis – renuntam la meditatii si ne pastram sanatatea mintala si relatia mama-fiica in stare de functionare.
Candva in aceste nopti de nesomn si zile incarcate cu auto-reprosuri (ca nu mi-am permis scoli particulare, ca nu m-am ocupat mai mult de orele ei de studiu, in loc sa-mi consum timpul cu multiple proiecte pentru plata facturilor noastre, ca vorbele eu ma zbat sa-ti ofer sanse, si tu nu apreciezi efortul meu! mi-au iesit pe gura) am avut revelatia. Ca parinti, suntem intr-o masura mai mica sau mai mare the great pretenders. Adica, sigur, ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii nostri. Dar realizarile sau esecurile lor sunt, de fapt, oglinda noastra. De aceea ne e atat de greu sa acceptam notele de 5 sau faptul ca poate nu vor intra la un liceu „bun” (orice ar mai insemna asta dupa ce-am tot auzit in ultimele luni). Iar cand IQ-ul o permite, iar rezultatele copilului nu sunt pe masura asteptarilor tale, inseamna ca undeva, pe parcurs, tu ai esuat ca parinte.
Dam sume impresionante pe optionale sau meditatii, inca din clasa a 3-a, in speranta ca juniorul va prezenta intr-o zi cartea de vizita potrivita.
Sindromul „gura lumii” are efecte mai adanci decat am banui. Am prieteni care nici acum nu le-au spus parintilor ca nu au terminat facultatea, care si-au petrecut ani intregi in sistemul bancar doar pentru a avea o meserie sigura, asa cum au insistat parintii, desi ei isi doreau cu ardoare sa fie pe scena, care fac facultati care mai de care mai tehnice, desi viseaza la ziua cand vor castiga bani din scris sau design interior. Am amici carora parintii le-au facut nota de plata (la propriu) dupa ani de investit in viitorul copilului. Cunosc si parinti care se duc la culcare fara sa stie din ce vor plati maine intretinerea, dar care au facut in schimb imprumuturi de mii de euro pentru scoala copilului. Oameni care dau sume impresionante pe optionale sau meditatii, inca din clasa a 3-a, in speranta ca juniorul va prezenta intr-o zi cartea de vizita potrivita. Daca va ajunge doctor, inginer (se mai poarta?), pilot, om de afaceri, it-ist sau va prinde un job la parlamentul european toate acele momente de chin vor merita. Vor fi facut din el un „om” adevarat.
Nu, nu-i acuz pe cei care aleg sa faca toate aceste lucruri pentru copiii lor – eu insami am platit un sfert din veniturile de la acea vreme pentru o gradinita particulara si am sarit complet din schema la intocmirea unui buget intelept. Si nici nu ma scuz pe mine ca aleg sa traiesc ceva mai linistita, ca sa prind macar al 41-lea trandafir in buchetul vietii;)
Impartasesc doar si partea a doua a revelatiei mele: „drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intentii” se aplica si in materie de parenting.
In dorinta noastra de a le face calea cat mai dreapta si batatorita, le dam mai tot ce le trebuie (credem noi) copiilor nostri, dar le luam fix responsabilitatea, capacitatea de a lua decizii, sansa (si riscul) de a se confrunta cu urmarile actiunilor lor.
Si le mai luam si optiunea de a nu se conforma si inrola intr-un sistem, sa recunoastem, mai mult ca (im)perfect, in care cel mai bun este cel care turuie Luceafarul fara intonatie si memoreaza pana la virgula ce i-a dictat doamna de la meditatii, care i-a explicat „ce a dorit poetul sa spuna”. In 4 argumente. Caci de acum 2 ani, 2 nu mai sunt suficiente.
Nu stiu la ce liceu va intra fiica mea. Dar stiu ca eu imi voi face temele in fiecare zi. Pentru ca nu vreau sa cad in capcana parintelui care stie intotdeauna ce e mai bine pentru copilul lui, dar habar nu are ca acel copil scrie carti pe Wattpad sau compune muzica, in loc sa invete la matematica.
P.S. Fotografiile acestea au fost facute in dimineata zilei cand Tania a implinit 14 ani, in drum spre meditatii.
Simona Calancea
foto deschidere: ShutterstocK
