Pentru o mare parte dintre noi, plansul este o manifestare care ne incomodeaza foarte tare. Fie ca suntem noi cei care simtim nevoia sa plangem – si incercam din rasputeri sa n-o facem cu martori – fie ca suntem martori cand cineva plange si, din nou, nu mai stim pe unde sa ne ascundem. Dar de ce?

Va imaginati cum ar fi sa fugim sa ne ascundem cand radem sau cand cineva de langa noi pufneste in ras? Nu, evident. Si atunci de ce sa ne sperie asa tare plansul? Cum rasul este manifestarea fireasca a bucuriei, a amuzamentului, la fel si plansul este modul prin care, nu numai oamenii, dar si o parte a animalelor, isi manifesta durerea, tristetea sau supararea.

Prima oara ne intalnim cu plansul ca bebelusi: la aceasta varsta plansul este singura noastra modalitate de a le transmite celor din jur, care ne ingrijesc, ca ceva nu ne convine: scutecul este plin, ne este prea frig sau cald, ne este foame saaau pur si simplu avem nevoie de o imbratisare, de apropiere, de a fi reasigurati ca cineva este acolo pentru noi si ne iubeste.

Ma gandesc ca poate fi foarte greu ”sa iesi din burta mamei”, unde esti protejat cum nu vei mai fi niciodata, si deodata sa fii pus intr-un patut, infasat, alaturi de alti bebelusi intr-un salon de maternitate sau in propria ta camera, singur si departe de tot ceea ce ai cunoscut timp de 9 luni. Cam mare si brusca schimbarea, nu? Parca ai vrea ca mama sa fie mai aproape, sa ii simti caldura, vocea, respiratia, corpul din care ai facut parte pana de curand.

Constient sau nu, multi parinti aplica metoda Ferber inca din prima seara cand vin de la maternitate, desi aceasta nu se recomanda pana in varsta de trei luni. Metoda Ferber isi propune sa invete bebelusul sa adoarma singur si sa se dezvete de obositorul obicei al plansului. Dr Ferber este medic si expert in problemele de somn ale copiilor, dar nu in psihologia dezvoltarii copilului. Acum, dupa ani in care controversata metoda care ii poarta numele a fost folosita de parinti din toata lumea, Dr Ferber a recunoscut, in mai multe interviuri, ca regreta unele dintre sfaturile date.

De foarte multe ori am auzit povesti despre bebelusi, pregatiti frumos de culcare, parintii asigurandu-se ca le-au implinit toate nevoile fiziologice si lasandu-i singuri intr-o camera, alta decat dormitorul parintilor, in patut. Cand se prind ca au ramas singuri, copiii incep sa planga. Parintii vin sa verifice ca cei mici sunt ok. Apoi pleaca. Majoritatea bebelusilor, dupa ce plang pana obosesc, se calmeaza singuri si adorm. Multi dintre acestia, dupa cateva astfel de incercari ajung sa doarma singuri toata copilaria. Este vorba de acei copii cu un temperament relaxat si un bun control emotional nativ. Dar nu toti copiii sunt asa. Unii au nevoie de mai multa apropiere si atentie. In astfel de cazuri, adultul trebuie sa fie cel flexibil si sa se adapteze nevoilor celui mic. Nu exista retete universal-valabile!

Studii publicate in literatura de specialitate arata ca in momentul in care un copil plange fara sa fie consolat, nivelul cortizolului in sangele acestuia creste, indicand aparitia stresului. In serile urmatoare, chiar daca este singur in camera si a invatat sa nu se mai manifeste prin plans, cortizolul din sangele celui mic creste, indicand acelasi stres ca si atunci cand copilul plange. Bebelusul nostru a invatat sa nu isi mai arate supararea, dar stresul persista, dupa cum ne arata nivelul hormonilor de stres din sange. Asa invatam sa nu mai plangem, oricum nimeni nu ne aude. Dar asta nu inseamna ca nu suferim.

Ulterior, pe parcursul copilariei, reactia parintilor la plans nu mai este aceeasi. Plansul, pe care unii parinti l-au tolerat in primele nopti, devine tabu. Paradoxal. Cati dintre noi n-am auzit de multe ori replici cum ar fi: ”Plangi… ca-ti dau eu de ce sa plangi! Macar sa stii de ce plangi!” sau ”Daca mai plangi, plecam acasa!” sau ”Gata, nu mai plange ca iti cumpar/dau…” sau ”Trebuie sa fii puternic, nu sa plangi ca un bebelus!”. Plansul ne provoaca un disconfort atat de mare incat nu il putem tolera nici partenerului de cuplu, nici celorlalti membrii ai familiei sau prietenilor si in niciun caz copiilor nostri!

shutterstock_218389216

O colega, cu ani in urma mi-a povestit: ”Cand s-a nascut asta mic, barbati-miu ne-a pus in vedere si mie si maica-mii: «Daca aud vreodata baiatu’ plangand, alea sunteti!»” Si in acest fel, generatii intregi de bebelusi romani sunt leganati pe picioare pana lesina de ameteala.

De unde vine aceasta teama de plans si ce e de facut?

Cand vorbim de tolaranta noastra scazuta fata de plansul si frustrarea copilului trebuie sa ne uitam in urma, in copilaria noastra, cand, asa cum am descris mai sus, plansul a fost desemnat de catre parinti ca fiind ceva rau, o manifestare nedorita, care frecvent putea atrage dupa ea amenintari sau sanctiuni. in cel mai bun caz, era plansul ignorat. Va amintiti cat doare nodul din gat care apare de cate ori va inghititi lacrimile? Evident ca nu vom tolera asa ceva la cei din jur si vom incerca sa ii oprim prin orice mijloace. Nici partenerei, pe care o vom eticheta de la ”plangacioasa” si pana la a-i spune ”incerci sa obtii ce vrei prin plans!”, dar in niciun caz din partea copiilor pe care vom incerca, prin orice metoda, de la mituire la amenintare sa ii oprim din plans. Ce sa mai vorbim de baietii sau barbatii care plang? Oribil! Sa nu vedem asa ceva!

In acest fel, cultivam o teama transgenerationala fata de manifestarea emotiilor negative prin plans.

De multe ori, gasim mai acceptabil, din punct de vedere social, ca un copil sa loveasca, sa vorbeasca urat, dar sa nu planga! In niciun caz!

Prin plans copiii ne arata ca au nevoie de atentia noastra, ca s-au strans prea multe emotii si, ca o oala sub presiune, au nevoie sa scoata aburul afara. Trebuie sa ii lasam sa planga si sa ii sprijinim sa isi manifeste astfel emotiile negative. Dr. Laura Markham sustine, si aduce dovezi clinice, asupra faptului ca o repriza buna de plans echilibreaza copilul si il calmeaza pentru o buna perioada de timp dupa. Daca ii suntem alaturi si toleram disconfortul celui mic, cu timpul, il invatam auto-controlul. Trebuie mentionat ca aceasta abilitate, foarte importanta in viata, auto-controlul, nu poate fi invatat de copil de unul singur, ci doar de la adultii din jur. Ceea ce invata bebelusul lasat sa planga singur, sau copilul trimis in camera lui sa se linisteasca singur este sa nu isi mai exprime suferinta prin plans deoarece este incomod pentru cei din jur, care il parasesc sai il cearta in astfel de situatii.

Alt lucru important pe care il invata copilul cand ii stam alaturi atunci cand sufera este ca il iubim si in momente de bucurie, dar si in momente de tristete sau suferinta. Prin oglindirea comportamentului nostru, vom creste un copil empatic, echilibrat si care va avea curajul sa-si exprime emotiile intr-un mod autentic. invata sa fie si el alaturi de cei dragi in clipe grele.

Haideti sa imbratisam un copil care plange, sa il mangaiem si sa ii validam tristetea sau frustrarea, fie ca sunt sau nu justificate din punctul nostru de vedere. Este de ajuns sa ii spunem ceea ce vedem: ”imi dau seama ca esti suparat! imi pare rau! Hai, plangi, mama/tata e aici cu tine!”. Sfatul meu este sa toleram frustrarea si nu sa ii oferim ceea ce vrea!

Ce cred parintii

Pentru multi aceasta atitudine pare inimaginabila. Intreband parintii cu care interactionez de ce nu-si lasa copii sa planga, am auzit multe justificari ale acestui comportament: ”Ma tem ca se invinteste si lesina!”, ”Plange pana se inneaca si se sufoca!”, ”Se invata un plangacios!”, ”Plange cu orele si nu se mai opreste!”. Si totusi, inca nu s-a inregistrat niciun deces de copil a carui cauza sa fi fost ”stop respirator prin plans”. Intrebati daca se tem de aceste simptome foarte grave si in cazul rasului, aceiasi parinti devin nesiguri.

De fapt, este vorba de o nevoie emotionala neimplinita a adultului. Asa ca, cei care trebuie sa faca fata plansului suntem noi, parintii, oricat de incomod ne simtim pe moment. Cu timpul o sa devina mai usor si pentru noi!

Concluzia este ca o atitudine echilibrata este cheia succesului. Nu as lasa bebelusul sa planga de unul singur pana se calmeaza, dar nici n-as incerca cu tot dinadinsul sa opresc plansul copilului pentru confortul personal. Este greu, intr-adevar! Recompensa este insa pe masura: oricat de obosit ai fi, sa fii alaturi de el cu empatie si intelegere, devine cu timpul reconfortant! Copilul este o fiinta micuta si neajutorata ajunsa, ca Gulliver, peste noapte, in aceasta lume a uriasilor. El depinde de noi pentru a-i raspunde tuturor nevoilor fiziologice si emotionale, si, in niciun caz invers. Putem arata ca suntem niste uriasi blanzi si calzi!

Articole asemanatoare:

My title page contents