Eu m-am nascut in anii ’80, adica, asa cum am aflat de la mama pe la 25 de ani, in cea mai grea perioada din era comunista in ceea ce privea aducerea pe lume a unui copil.

Pe langa faptul ca, asa cum ne mai amintim inca cei trecuti de un sfert de veac, mancarea se gasea greu, apa curgea dupa program si caldura in apartamente lipsea aproape cu desavarsire iarna, oamenii nu aveau dreptul asupra propriului corp si asupra propriului viitor. Desi pilula contraceptiva a aparut prin anii ’70, la noi, dreptul la contraceptie a devenit un drept abia dupa Revolutie. Asa ca, romanii faceau copii pe banda rulanta. Copii pe care nu si-i doreau la acel moment al vietii lor, copii pe care ii abandonau in orfelinate, ii trimiteau la bunici si uitau de ei pana la concediu, copii pe care ii duceau de dimineata pana seara la cresa, sau ii lasau in grija vreunei vecine pensionare. Nu cred ca oamenii nu-si iubeau copiii, ci doar ca nu aveau posibilitatea sa aleaga momentul la care sa-i aduca pe lume, in asa fel incat sa fie pregatiti pentru rolul parental.

Ca mai toti cei din generatia mea, am auzit in copilarie ca unii dintre prietenii mei, vecinii, colegii, verisorii, etc… ar fi fost adusi pe lume de barza. Si am fost mereu contrariata. Pentru ca eu stiam de unde am venit si cine m-a adus pe lume. Mama imi explicase pe la 3 ani, cand era insarcinata cu fratele meu mai mic si eu incepusem sa pun intrebari. Nu-mi mai aduc aminte explicatia, insa stiam foarte bine ca inainte sa apar pe lume am stat o vreme in burtica ei, ca am ajuns acolo pentru ca parintii mei se iubeau si ca am iesit de acolo cu ajutorul doctorului care a operat burta mamei ca sa ma scoata, precum vanatorul din Scufita Rosie. Pentru ca nu era cazul la mine, nu mi-a explicat si calea naturala de aducere pe lume a copiilor. Insa, tot din cauza povestilor auzite printre tancii de varsta mea despre “pe unde ies copiii din burta”, surprinsa de noile variante vehiculate, m-am dus glont la bunica si am intrebat-o. Si, dupa ce a stat putin si a cugetat, mi-a spus. Bineinteles ca m-am dus apoi la mama sa cer lamuriri suplimentare si asa am aflat versiunea completa.

Dar cum a stiut barza sa ma aduca la parintii mei, dar daca m-a adus din greseala la ei?

Eu sunt printre fericitii care, doriti sau nu de parintii lor, au stiut de unde vin. Si acum ma gandesc cat de tare trebuie sa se fi framantat mai putin norocosii care se stiau cazuti din pliscul berzei, cate intrebari trebuie sa-si fi pus :”Dar cum a stiut sa ma aduca la parintii mei, dar daca m-a adus din greseala la ei, dar daca…”. Cat de greu trebuie sa le fi fost sa-si dobandesca sentimentul apartenentei la familiile lor, sa se simta “legitimi”.

Aud si acum, mai ales bunicute pudice care spun nepoteilor ca au fost adusi de barza si ma revolt. Oare sa fie atat de greu sa-i dea copilului dreptul la filiatie prin asumarea sexualitatii mature si a metodei de procreere? Oare sa fie atat de greu sa accepte faptul ca proprii copii au devenit parinti? Oare cat de puternic trebuie sa fi fost sentimentul intruziunii in intimitatea lor si al imposibilitatii de a-si determina propriul destin incat sa transmita chiar si nepotilor lor mesajul : “Copiii nu sunt facuti de parintii lor pentru ca acestia si-i doresc si decid sa-i conceapa, ci cad din senin, “din ciocul berzei”, pe capul bietei familii, care si-asa are destule griji pe cap si mai este nevoita si sa creasca un copil.”?

Uitandu-ma in jurul meu, ascultandu-i pe cei cu care stau fata in fata, constat uneori ca parintii, chiar si dintre cei tineri, desi isi iubesc copiii, nu si-i asuma. Aud mamici spunand ca “au decis sa faca un copil pentru ca trecusera de 30 de ani si le presa timpul”, aud mamici spunand ca: “au pastrat sarcina pentru ca oricum era de multa vreme cu partenerul si familiile puneau presiune pe ei sa faca un copil” sau ca “daca nu te casatoresti si nu faci un copil, nu intri in randul lumii”. Si mai trist este cand mamele spun ca nu si-au dat seama ca sunt insarcinate pana foarte tarziu si ca nu au mai avut timp sa ia o decizie, sau ca nu au avut bani pentru o intrerupere de sarcina. Si raspunsurile de aceasta maniera nu se opresc aici.

Cat de grea este mostenirea lasata din veac in veac de stramosii nostri care au fost mereu condusi de cineva, carora li s-a spus mereu ce au voie sa faca si mai ales, ce nu au voie sa faca, care au stat de-a lungul timpului intr-o postura infantila si obedienta, neasumandu-si propriile acte, nevoi, dorinte, propriul trecut, prezent si viitor, pentru care intotdeauna, altcineva este de vina sau responsabil?

Cat o sa mai treaca oare pana cand o sa fim dispusi sa ne asumam propriile vieti, pana cand o sa fim capabili sa spunem “NU!”, atunci cand nu suntem dispusi sa acceptam o situatie, pana cand o sa facem copii atunci cand si pentru ca ni-i dorim. Sau pana cand nu o sa ii mai facem daca nu suntem dispusi sa ni-i asumam, sa le dam dreptul la o viata a lor, independenta de proiectele noastre pentru viitorul lor, sa le dam dreptul de a veni din sanul familiei lor extinse si din iubirea parintilor, in asa fel incat sa aiba radacini puternice si sa fie capabili sa treaca prin furtunile vietii?

Barza nu aduce copii, barza este doar o scuza cu cioc si picioare lungi pentru a spune unui copil ca nu a fost dorit si nu a venit la momentul la care familia si l-ar fi putut asuma.

text: Ana Talmaciu, psihoterapeut, www.lecabinet.ro

foto Shutterstock.com

Articole asemanatoare:

My title page contents