Pana acum doi ani, am trait cu impresia ca limitele tin de un fel de subjugare a copilului. De sufocarea lui si reducerea la tacerea. De bagarea sub pres a problemelor si a intamplarilor mai putin pozitive. Pentru ca mai apoi sa aflu ca limitele tin de sanatatea relatiei parinte-copil. Si de o nevoie de baza a pustilor din dotare.
De cele mai multe ori cred despre mine ca sunt un parinte bun. Ca fac eforturi ca sa le fiu alaturi copiilor mei. Ca inteleg mecanismele care ii imping in lupta pentru atentia mea. Ca stiu ce se afla in spatele loviturilor, urletelor, tonului obraznic, arogantei, tantrumurilor. Ca ma pricep. Sau ca am inceput sa ma princep.
De afara, e totul clar
Stii ce am observat? Ca imi e muuuult mai usor atunci cand nu sunt implicata emotional, cand sunt martora, cand nu sunt copiii mei la mijloc. Acolo vad clar. Logic! Ca intr-o schema matematica. Acum, tipa ca vrea atentie. Acum o loveste pe maica-sa pentru ca are de descarcat de la scoala, de la gradi. Acum e vorba de gelozie. Deci, ma simt Otilia ( Mantelers) uneori…Glumesc.
Insa cand vine vorba de fetele mele, treaba sta diferit. Am zile cand imi iese, cand am disponibilite sufleteasca, cand ma simt usoara si neincarcata de frici si atunci le pot veni in intampinare. Le inteleg. Sunt deschisa. Accept urletele si stiu de unde vin. Accept obraznicia de dupa scoala si stiu ce inseamna. Ma duc dincolo de ea….dar….alteori, reactionez. Si izbucnesc. Ma urc pe pereti. Mai ales atunci cand e vorba de fata mea mai mare. Ea e cea care ma starneste, care imi apasa butoanele, care imi trezeste senzatii, trairi, emotii, clipe demult uitate si bine ingropate. Si, iarasi si iarasi, imi aduc aminte de Otilia.
Ca la carte si nu chiar asa
De faptul ca nu e nimic nepotrivit si anormal in agresivitate. Ca e nevoie sa te apleci peste copil, sa fii acolo. Sa te conectezi, sa te apropii de sufletul lui. Sa il tii in brate, sa il alinti, sa il legani si …sa parezi lovituri, sa te feresti de ciupituri. Dar sa fii calda. Calma. Buna. Deschisa. Sa ii spui ca ii e greu, sa ii spui ca il iubesti si ca esti acolo. Ca esti acolo mereu. Indiferent. Si apoi, dupa ce stie si simte ca esti acolo, atunci cand spasmele corpului i se potololesc, cand incordarea scade si loviturile inceteaza…Sa incepi sa faci pasi. Blanzi. Tiptili. In zona limitelor.
Si sa ii spui ca stii ca i-a fost greu la scoala, ca a fost nasol cum s-a certat cu Darius, ca stii ca a avut emotii la mate, insa ca noi nu ne batem. Ca nu ii permiti sa te bata. Nici pe tine si pe sora-sa. Si, te intorci si iarasi ii explici ca nu o poti lasa sa iti vorbeasca asa. Ci ca stam una langa alta si vedem ce s-a intamplat de fapt…Si mergem in sus pe rau….
Si te asigur, ca nu mi-a fost usor sa ajung aici. NU imi e usor nici acum. Am invatat si inca ma grabesc sa mai invat de la Otilia.
Vino si tu
Daca vrei sa stii si tu cum sa intervii altfel, vino si tu sambata, pe 1 octombrie, intre 16-19.00 sa o asculti pe Otilia. Sa afli cum sa pui „Limite, cu blandete http://otiliamantelers.ro/limite-cu-blandete/.
Ah, si daca nu ai ce face cu copiii, ia-i cu tine. E rost de ateliere pentru copii – Asociatia CONIL face modelaj in lut si pictura colectiva, iar Ken Academy face educatie financiara, o joaca cu bani.
