Iusti Damian s-a intors din vacanta si ne povesteste cate ceva despre discutiiile profunde avute cu fiul sau. Pentru ca, nu-i asa, cel mai bine e sa te decizi ce vrei sa faci in viata pe plaja. Si uite asa, copilul a decis: vreau sa fiu faimos.
- Tati, stiu ce vreau sa fiu cand o sa cresc mare!
- Ce, tati?
- Faimos!!
Ultimul cuvant m-a trezit brusc din starea de somnolenta in care eram. M-am uitat cu atentie la Stefan, sperand ca glumeste, dar fata lui era serioasa. M-am uitat si la Sorina, care statea pe sezlong putin mai departe si se facea ca nu aude (discutia avea loc in vacanta, la mare). M-am ridicat si m-am uitat de jur imprejur la oamenii care se prajeau la soare. Primul meu gand a fost sa plec in apa, dar stiu din proprie experienta ca o discutie a carei concluzie nu il satisface il va face pe Stefan sa fie ca o mica (dar draguta) picatura chineazeasca, asa ca am decis sa iau taurul de coarne.
- De unde ti-a venit asta?
- De pe Facebook! a venit raspunsul lui.
Fara replica!
- Cine are like-uri e faimos, nu? a continuat tirul.
- Nu, tati, cine are like-uri nu e faimos, ci a postat lucruri dragute sau interesante pe care oamenii le-au apreciat dand like-uri. Uite, pozele mele cu tine primesc multe like-uri de la prietenii mei, pentru ca le place de tine si, neputand sa ne sune sa ne zica asta, ne dau like-uri.
- Deci nu esti faimos daca ai like-uri? Pe fata lui se citea o mare dezamagire.
Ce era sa ii spun? Ca a fi faimos inseamna mai mult de niste like-uri si comentarii pe pagina de facebook? Ca trebuie sa muncesti si/ sau sa ai talent pentru a ajunge faimos? Sau ca poti fi un ucigas in serie si atunci clar ca esti faimos?
- Haide, tati, in viata nu e totul sa fii faimos, am incercat eu sa pun batista pe tambal.
Selfie oriunde, oricand
Replica lui nu a mai venit pentru ca si-a luat masca de snorkeling si s-a bagat in apa, unde a stat o ora. In timp ce ma uitam dupa el, am studiat lumea din jurul meu (un obicei prost, nu?) si am vazut ca majoritatea celor de acolo isi facea poze sau facea poze cu telefonul. Dupa comentariile unor romani (da, am fost in Thassos, unde sunt mai multi romani decat la Mamaia!) mi-am dat seama ca erau pe facebook si numarau like-urile sau comentariile. M-am gandit cat de mult s-au schimbat aspiratiile copiilor nostri. Pe vremea mea, visam sa fim doctori, militari sau soferi de camion. A venit revolutia si copii prietenilor mei doreau sa fie valutisti (schimbatori de valuta). Pe atunci as fi spus ca este o involutie, dar adevarata involutie abia acum a venit.
Ziua de azi
Copiii fug dupa Pokemoni (daca si adultii fug dupa personaje imaginare, ce sa ne asteptam de la niste copii?) si viseaza sa fie faimosi. E ceva rau? E ceva bun? Faima compenseaza ceva ce nici eu, nici mama lui, nu ii putem oferi? Sau pur si simplu dorinta de a fi in centrul atentiei este doar o etapa in maturizarea lui? Mi-am adus aminte de cele 15 minute de celebritate ale lui Warhol. Poate pentru Stefan aceasta dorinta a venit acum si mai tarziu se va putea dedica singurului lucru care conteaza: sa fie fericit!
Joaca si solutii
Seara, la hotel, am reincercat sa deschid discutia dar din pacate (dau din fericire) nu a mai fost interesat de ea, pentru ca ne-am apucat de jucat Dixit (un joc de carti foarte frumos si creativ, apropo!). Sunt sigur ca subiectul faima exista inca undeva intr-un sertar din mintea lui si asteapta momentul potrivit pentru a iesi din nou afara. Banuiala mea este ca acel moment va veni atunci cand va dori sa isi creeze cont pe facebook! Sau cine stie ce unealta de celebritate mai apare pana mai creste el cativa ani?!
