Roxana Pelin a venit in viata mea pe nepregatite. Am lucrat sau mai bine zis ne-am intersectat pe o pozitie de Marketing, am descoperit ca suntem colege de facultate si apoi a fost acolo o scanteie care ne-a facut sa tinem legatura. Roxana e un om fain. Puternic. Curajos. Dintr-o bucata. Si mai e si brasoveanca de a mea. Sau ma rog din zona.
Acum, Roxana si familia ei traiesc in Marea Britanie De ceva vreme. Si par sa se descurce. O urmaresc pe Facebook si pare ca e din peisaj. Mi-am pus adesea intrebarea cum de a avut curaj sa plece. Sa puna totul pe hold aici si sa o ia de la capat. Si apoi m-am hotarat sa o intreb cum ii iese.
Anglia a fost o alegere fireasca pentru ca amandoi suntem vorbitori de limba engleza. Initial discutam despre Franta, insa sotul meu nu vorbeste franceza. Cei doi ani de stat acasa cu Alexandra ne-au facut sa ne hotaram in privinta emigrarii. Provenim din familii obisnuite, pentru noi intotdeauna a existat mirajul strainatatii. Asa… un fel de afara porcii zboara. Si ne-am hotarat sa incercam. David avea aproape 4 ani, Alexandra nici 2. Ne-am acordat trei ani sa hotaram daca-i laie sau balaie. Am fost naivi, dar perseverenti, isi aminteste Roxana.
Si, totusi, recunoaste ca nu i-a fost deloc usor.
Acum 4 ani, era mult mai dificil sa intri pe piata muncii in UK. Aveai nevoie de bani in cont si de un contract de munca ca sa obtii permis de munca. Am platit Ł1800 pentru un curs in customer service pentru sotul meu, curs care venea cu job full-time. Multa munca si seriozitatea ne-au adus amandurora recunoastere la locul de munca si joburi mai bune. Acum amandoi suntem la al doilea job. Avem noroc. Am avut si sprijinul si incurajarile prietenilor nostri. Si nu, porcii nu zboara in strainatate – spune cu mana pe inima Roxana.
Roxana si sotul ei au fost curajosi. Poate un pic nebuni. Si i-au impins in aceasta aventura engleza si pe copiii lor. In iulie 2011 cand am venit in Anglia, David avea patru ani, dupa cum iti ziceam. Iar impactul schimbarii asupra lui a fost naucitor. In septembrie, David a mers la o gradinita unde copiii vorbeau o limba pe care el nu o cunostea. In UK, copiii incep scoala in primul semestru dupa ce au implinit 4 ani. David este un copil de octombrie, deci a avut noroc pentru ca a avut un an de acomodare la gradinita. Acum sunt amandoi foarte bine. Fiecare clasa are in jur de 30 de copii, au o profesoara si doi asistenti de profesori cum ii numesc aici. O data pe saptamana directoarea ia locul profesoarei.
Din punctul meu de vedere, spune Roxana, sistemul de invatamant din UK ii ajuta mai mult sa isi dezvolte aptitudinile innascute. De exemplu, eu credeam ca David este mare matematician. Raportul de sfarsit de an doi il descrie ca genial in privinta aptitudinilor artistice. Il pasioneaza sa deseneze obiecte in 2D si felul in care se combina culorile. Si vreau sa incurajez aptitudinea asta. Daca pe copil il atrage ceva si are o inclinatie naturala, credem ca este bine sa i se ofere o sansa.
Sistemul de recompense
Roxana si sotul ei cred ca si copiii au nevoie de bonusuri. De prime care sa ii faca sa munceasca mai bine, sa mearga mai departe. Avem tot felul de incentive-uri, adica am instituit un sistem de recompense. De exemplu, scoala este jobul lor. Si sunt platiti 50 pence pe zi, adica 2 lire jumate pe saptamana. Iar din cand in cand, au voie sa cheltuiasca din bani. Amandoi fac pian si inot. David este foarte avansat la inot, anul viitor o sa fie in echipa scolii pentru o gala. La scoala este inscris la tenis de masa, karate si drumming. Stiu ca are doar opt ani, insa el cerut sa incerce si pe urma sa continue.Alexandra face balet si tap dancing, iar la scoala a facut pana de curand spaniola si are o ora de diverse activitati sportive lunea. Alexandra adora sa deseneze si sa scrie. Nu bagam pe gat incentive-uri. Copilul are dreptul sa spuna nu. Vin cu tot felul de hartii cu activitati de la scoala. Iar noi in general ii lasam sa incerce. Daca nu le place, renunta. Dar copiii mei au dreptul sa aleaga.
Daca esti curioasa sa stii cum e viata Roxanei in Anglia, fata noastra nu se sfieste sa vorbeasca. Si afla ca nu e nici menajera, nici casnica.
Inca lucrez in marketing si comunicare dar la alt nivel. Sunt simplu executant. Ca sa fiu sincera nu m-am straduit foarte mult, deoarece prioritatea mea au fost copiii. Grija mea a fost sa ma asigur ca ei sunt bine, fericiti, ca s-au adaptat la noul mediu. In Bucuresti, plecam de acasa la 8 si ma intorceam la 7pm. Aici lucrez flexibil, in sensul ca incep la 9:30am si termin la 5:30 pm cu o pauza de 30 de minute. Dar faptul ca incep la 9:30 imi permite sa ii duc pe pici la scoala, sa schimb o vorba cu profesoara, cu ceilalti parinti… jobul acesta imi permite sa fiu un parinte implicat. Iar asta este ceea ce imi doresc in acest moment. In Anglia, m-am reorientat pe digital marketing. Am norocul sa lucrez pentru o companie care investeste in dezvoltarea profesionala a angajatilor. In ultimul an, am participat la doua cursuri de programare. Imi place, sunt multumita, priceputa, dau randament. Este loc de mai mult, insa toate la timpul lor – crede Roxana. Nu cred ca in Romania cu jobul si responsabilitatile de acolo, as fi putut sa fac atat de multe cu si pentru copiii mei ca aici. Cand am acceptat oferta companiei pentru care lucrez din aprilie 2013 a contat foarte mult ca este aproape de casa, de scolile copiilor. Tot ce fac si organizez este in functie de copii. Copiii mei sunt pe primul loc. Nu ma intelege gresit, nu sunt o mama eroina, insa am prioritati. Pana pe la 10, 11 ani Alexandra is David au nevoie de mine. Si vreau sa fiu acolo unde ei au nevoie de mine.
Viata noastra s-a schimbat enorm cu venirea in UK. Am luat-o de la zero. Mult ajutor am din partea mamei, insa acum e mai mult de rasfat, asa, pentru ca poate sa petreaca mai mult timp aici. Mama este pensionata si eu, fiind copil unic, sunt obisnuita sa fiu buricul pamantului….iar copiii mei au trecut prin schimbari. David stia cateva cuvinte in limba engleza dupa primul an de gradinita, insa era marisor, a suferit cel mai mult. Ii lipsea bunicul, prietenul lui de la gradinita, Darius… Este incredibil cat de multe amintiri are legat de mutarea in UK. Alexandra era micuta, piticuta. Spunea doar mama si papa, a vorbit tarziu. Pentru ea, Anglia este acasa. Sa spun adevarul, ne-am aclimatizat perfect. Ne-au trebuit insa in jur de trei ani ca sa ne simtim acasa. Am avut nevoie de timp si multa intelegere. Am cunoscut foarte multi oameni care au investit timp in noi, ne-au facut sa ne simtim parte din comunitate, si astfel totul a fost mai usor.” – povesteste cu sinceritate Roxana.
Acomodarea tine si de firea omului. Si cum fiecare dintre noi e diferit, iata ca nu exista o reteta a fericirii. Sotul meu nu prea e preocupat sa relationeze, pe cand mie imi place sa ma bag in seama. De exemplu, sunt in comitetul de parinti la scoala picilor si ajut cu organizarea evenimentelor la scoala.Nimic de fite, la targul de iarna am stat la usa si am vandut vouchere si bilete de intrare. A, da, asa se aduna bani pentru ce are scoala de cumparat. Nu platim fondul clasei, copiilor li se da la scoala tot ceea ce le trebuie in materie de rechizite si carti. Din banii stransi in urma targului de iarna, de vara, vanzari de prajituri etc. se cumpara lucruri pt scoala. de exemplu, anul trecut s-au cumparat 6 ipaduri noi pentru copii. In urma cu doi ani s-a construit un adapost de ploaie in curtea scolii. Banii sunt tinuti in evidenta de catre un comitet alcatuit din parinti. Se voteaza pentru fiecare leut, ma rog, lira. Ideea e ca sunt oameni la fel ca noi, casele sunt tot din caramida, vorbele de duh sunt cam aceleasi, doar limba difera. Zi de zi invat ceva nou despre limba engleza” – considera Roxana.
