De vineri, fiica mea sta la tati. Al ei. Iar eu am lasat-o. Pai, de ce? – se mira lumea.
Sa recapitulam. Se iau una bucata fiica (pre)adolescenta si o mama usor isterica (cine nu plateste facturile de unul singur sa se abtina de la comentarii, va rog!), se condimenteaza cu ore intregi de uitat la tableta (da, luata tot de catre adulti, ca sa nu se faca bietul copil de ras, ca e singurul touch-screen-less din clasa), se lasa la rumenit cateva luni, impreuna cu teme nefacute, vase adunate in stil maldar bine organizat pe birou si haine purtate in pat dupa ce au trecut prin cotetul cainelui, desigur, se asezoneaza cu una-doua note extravagante de plata la telefon si se lasa la foc mic, impreuna cu adnotari de tipul woody woodpecker si muguri de independenta timpurie.
Se consuma cate o lingura mare, dupa fiecare masa, impreuna cu o portie de plans, una de ingrijorare si doua de ras (moderat, cat sa nu suspecteze lumea un dezechilibru emotional).
Se poate asezona, dupa gust, cu o sedinta-doua de psihoterapie, pastile de sunatoare, un abonament la o sala de fitness si o programare la coafura si spa.
Puteti prepara propria reteta cu ingredientele pe care le aveti pe acasa – tatici neimplicati, soacre insinuante, mame extenuate, divorturi dificile (unii jura c-ar exista si alte versiuni, dar aceste afirmatii nu au fost confirmate din cel putin doua surse de incredere), profesori lipsiti de tact si o lipsa acuta de perspective (pentru adulti si juniori, deopotriva).
Later edit
Lasand la o parte glumele amare si pseudo-analizele despre soarta mamelor singure, viitorul tineretului si destinele tarii, cateva precizari se impun.
Daca va imaginati ca iau lucrurile prea usor, in mod evident, nu ma cunoasteti. Nu degeaba prietena Flo imi spune stresulet. Dar…
O astfel de situatie poate aparea oricand intr-o familie destramata. Mai devreme sau mai tarziu, cu exceptia cazurilor in care tatal nu mai este in viata (Doamne fereste!) sau distanta fizica face ceva mai dificila mutarea bagajelor, copilul parintilor divortati va vrea, inevitabil, la „celalalt”. Pentru ca. Este curios, vrea o aventura sau incearca, poate, sa verifice daca parintele care nu il creste full-time tine suficient la el, incat sa-l aiba in custodie mai mult de cateva ore la sfarsit de saptamana. Pe principiul „iarba e intotdeauna mai verde peste gard” copilul poate crede ca la tati (sau, in rare cazuri, la mami) ar avea mai multe privilegii, s-ar distra mai bine, ar avea, pe scurt, o viata mai frumoasa.
Exercitiul fugii (controlate) de acasa este, in esenta, unul bun – spun psihologii (si credeti-ma, am dezbatut cu multi aceasta problema in ultimii 7 ani). Pentru toata lumea implicata. Asta, daca se respecta cateva conditii necesare (nu neaparat si suficiente).
In primul rand, rana de la divortul parintilor trebuie sa fie inchisa. Daca inca supureaza, daca mami si tati improasca ocazional mici ironii, daca abia asteapta o miscare gresita, pentru a scoate de la sertar mai vechi reprosuri (care nu au legatura cu statutul de parinti, ci cu fostul lor rol de soti), mutarea copilului s-ar putea sa-i faca mai mult rau decat bine. Se poate ajunge foarte usor in situatia in care cel mic sa piarda si bruma de echilibru construita cu grija in timp, sa se simta al nimanui sau prins la mijloc intr-un razboi care nu se mai termina, chiar la ani buni dupa despartirea parintilor.
Apoi, ar trebui ca parintii sa stabileasca niste reguli de baza – mutarea nu ar trebui sa fie de fapt o evadare, incurajata de „celalalt” parinte, care se vede pus, peste noapte, in postura de a da licenta in parenting, cand el a mers la scoala asta la fara frecventa.
Nu in ultimul rand, plecarea la celalalt parinte nu ar trebui sa fie perceputa ca o pedeapsa. Nu lasam copilul la fostul sot/fosta sotie, doar pentru a le demonstra ca se vor certa si ei sau pentru a-i arata lui, ex-ului, cam cat de dificil ne-a fost noua sa crestem juniorul incapatanat.
Ce ar trebui sa stie parintii ar fi ca, dincolo de cele mai bune intentii si de sfaturile competente primite de la psihologii de renume, fiecare familie traieste realitatea ei. Nicio relatie nu se poate compara cu alta, iar voi – parintii copilului – sunteti singurii in masura sa incercati ce credeti ca e mai bine pentru el.
Simona Calancea
foto Shutterstock.com
