Cum și de ce copiii mici îi imită pe cei mari: între iubire, învățare și descoperire. Pe măsură ce cresc, copiii mici par să devină mici „oglindiri” ale celor mari: îi imită cu naturalețe, le urmăresc gesturile, replică tonul vocii sau stilul în care cei mari râd. Dar de ce o fac? Pentru că imitarea este superputerea lor de învățare. Este modul prin care înțeleg lumea, relațiile și cine sunt ei în raport cu ceilalți.
Copiii tind întotdeauna să-i imite pe ceilalți, la bine și la rău. Să aflăm împreună principalele motive și, de asemenea, responsabilitățile celor din jur.
Imprimare și emulare
Imprimarea este un proces de învățare tipic aproape tuturor vertebratelor, realizat prin expunerea la o anumită acțiune și emularea ulterioară a acesteia.
În psihologie, s-a studiat că este o operație care servește în principal la crearea unei memorii stabile, sigure, provenind din imaginile părinților sau ale celor din jurul copilului sau puiului de animal.
Toate acestea sunt în mod clar mult mai complexe decât explicăm, dar conceptul de bază este de a înțelege cum copiii tind să învețe prin emularea adulților și a celor mai mari decât ei, pentru că îi consideră de încredere și învață și cunosc instinctiv lumea prin ceilalți.
Acesta din urmă este unul dintre cele mai importante motive care îi împinge pe copii să-i imite pe cei din jur, deoarece în primii ani de viață, singura modalitate de a putea experimenta universul cu care se confruntă este tocmai să adopte mecanisme deja testate.
Începutul unui proces magic: imitația
Imitarea este instinctivă: apare încă de la naștere și devine mai sofisticată odată cu dezvoltarea copilului.
La nivel neurologic, funcționează așa-numiții „neuroni oglindă”, care se activează atunci când copilul vede pe cineva făcând o acțiune.
La nivel afectiv, este o formă de conectare emoțională: copilul își exprimă dragostea și admirația imitând.
Când încep copiii să imite?
Datorită studiilor științifice și psihologice, știm acum că imitația sau mimetismul începe încă de la nou-născut, deci chiar la o lună de viață, prin emularea mișcărilor faciale și a limbajului corpului mamei și tatălui.
Cu siguranță ai văzut un copil scoțând limba sau închizând ochii pur și simplu observând aceleași gesturi făcute de părinții săi, dar abia după primul an de viață acest mecanism devine mai conștient și începe să se maturizeze.
După 24 de luni, încep să înțeleagă că acel comportamentul adoptat este intenționat, așa că imită și frații sau surorile mai mari, dar și bunicii și toți cei care locuiesc în cel mai intim și familiar mediu.
Toate acestea servesc la formarea acelor baze pe care le-am menționat mai sus și care ne permit să recunoaștem modele deja testate pentru a trăi în lume.
Astfel, putem spune că cei mici îi imită și pe ceilalți pentru a se simți parte dintr-un grup social, pentru a construi acel sistem atavic de bunăstare bazat pe comunitate.
Ce învață copiii prin imitare?
Copilul nu doar copiază gesturi, el învață:
- Cum să se comporte social (îmbrățișări, salutat, joacă în grup);
- Limbajul emoțional (empatie, supărare, entuziasm);
- Rutinele zilnice (spălatul pe mâini, aranjatul jucăriilor);
- Rolurile sociale (mama, tata, fratele mai mare, educatorul);
- Imitarea ca formă de atașament.
Cum și de ce copiii mici îi imită pe cei mari? Copiii mici îi copiază pe cei mari pentru că:
- Își doresc apropiere și validare;
- Vor să fie acceptați și să aparțină grupului;
- Simt că imitarea le oferă o identitate și încredere;
- În ochii lor, noi suntem modele de viață. Orice gest contează.
Cum putem folosi imitarea în mod educativ?
Ca părinte, poți transforma imitarea în:
Modelare pozitivă: vorbind cu blândețe, alegând reacții echilibrate;
Joacă de rol: lăsând copilul să „fie” medicul, profesorul sau părinte;
Rutine clare și coerente: care oferă predictibilitate și învățare.
În concluzie…
Copilul mic nu copiază doar gesturi. El caută iubirea, validarea și apartenența. Prin fiecare imitație, își construiește universul interior și învață să fie om. Așa că atunci când ne vedem copilul imitându-ne, să zâmbim cu recunoștință. Înseamnă că am devenit lumea lui bună.
