Pe Cristina Gheorghe ( Bucur) o stiu de mai bine de 18 ani. Wow! De o jumatate de viata. Cristina mi-a fost colega de facultate, partenera de stagiu de jurnalism in Belgia si prietena.
Cristina a fost mereu o tipa sobra. Genul mai greu de patruns, insa in ciuda acestui fapt, e o fata buna ca painea calda. Care traieste in fiecare zi cat pentru cel putin 10 dintre noi.
Cristina e jurnalist. Lucreaza in televiziune demult si a fost martora unor evenimente dramatice. Dar si a unora spectaculoase. Cristina a invatat sa fie puternica si sa isi pastreze taria de caracter. Si probabil ca viata stia ca aceasta fata va avea nevoie de toata determinarea si forta necesara pentru fiul ei.
Cristina este mama lui Victor. Un baiat de 5 ani, cu ochi albastri de Fat Frumos. Un copil special, care a pus-o pe Cristina la mare incercare. „Victor s-a nascut in conditii ceva mai grele si extrem de delicate ..din luna a saptea fluxul sanguin dintre mama si fat s-a diminuat, iar Victor a crescut mai putin. De ce? Pentru ca nu primea suficient oxigen prin cordonul ombilical si miscarile lui s-au imputinat. Doctorita a hotarat cezariana de urgenta pentru salvarea lui si a mamei. De fapt, situatia a fost un pic diferita, isi aminteste Cristina.
„A fost o problema de diagnostic, de fapt, dar nu vreau sa blamez pe nimeni. Ideea e ca in ultimele saptamani crescuse mai putin. Doctorita ar fi trebuit sa ma monitorizeze mai atent, era de fapt o problema de flux sanguin. Sincer, m-am invinovatit ca nu m-am dus si la alt doctor si am avut incredere totala in ea…. A fost o preeclampsie nedepistata la timp…. La ultimul control intarzierea de crestere era mare fata de varsta gestationala, iar miscarile lui tot mai putine. Nu primea suficient oxigen prin cordonul ombilical. S-a hotarat cezariana de urgenta dar, din pacate, tot a fost tarziu. Leziunile cerebrale se produsesera deja. Victor A fost un prematur de 34 de saptamani, cu un APGAR 7. A stat la terapie intensiva neonatala 2 saptamani. Primele 48 ore au fost sub semnul intrebarii. Emotii mari, speranta, rugaciune. Acum Victor are o intarziere de crestere, nu merge inca, isi foloseste mai greu manutele si comunica ceva mai greu decat alti copii.”, admite mama. Dar se zbate si razbate.
Copiii speciali
Am intrebat-o pe Cristina cum s-a simtit cand a aflat de problemele de sanatate ale lui Victor. „Am trecut printr-un amalgam de emotii: negare, furie, tristete. Toate m-au sfasiat, m-am intrebat de ce ni se intampla noua, de ce lui? Oare as putea face schimb cu copilul meu? E vina mea? E pur si simplu o criza de identitate, nu stii cine este persoana in a carei viata te-ai trezit. Cel mai greu lucru de acceptat e ireversibilitatea, faptul ca nu poti da undo / redo / customize, si nu poti „renegocia” sub nicio forma. Pur si simplu, un parinte se lupta cu el insusi sa accepte ca are un copil cu dizabilitate, sa accepte ca viata a avut alte planuri.
Si recompunerea, echilibrul, lipirea fiecarei piese pe care o culegi de pe podea dureaza. Si pana la urma a venit un ritm si un echilibru, pentru ca… atat de tare m-am indragostit de copilul meu, incat astazi nici nu imi pot imagina viata fara el.”, povesteste cu emotie in glas Cristina.
Puterea de a face pasi inainte
Si totusi ea gaseste puterea de a merge mai departe, de a zambi si de a-si sustine copilul. „Cum trec peste rautatile si privirile celor in jur? Cum am putere? De la Victor, bineinteles. Eu una prefer sa le ignor si pur si simplu sa imi vad de ce fac. Uneori privirile insistente nu vin neaparat dintr-o rautate, mai degraba dintr-o necunoastere, dintr-o teama de necunoscut. Cel diferit atrage intotdeauna atentia. Uneori e o reactie de intelegere, compasiune, alteori de respingere, alteori de compatimire.
Dar parintii copiilor speciali au o forta extraordinara, pentru ca ei au trait deja momente foarte grele. O plimbare in parc, de exemplu, unde poti auzi o rautate sau surprinde o privire insistenta nu ne mai deranjeaza atat de mult. Noi mergem oricum, Victor adora sa mearga in parc, la copii si la leagane. Noi il tratam ca pe orice copil. Si incet, incet, si ceilalti incep sa il vada tot asa – Uite, a venit Victor! Victor, hai tu in leagan acum!”, marturiseste draga de Cristina.
Pentru Victor, Cristina s-a pus pe hold. A stat acasa cu el trei ani si a facut din Victor o prioritate.
„Sa fiu mama lui Victor e „frumos si greu
„Sa fiu mama lui Victor e „frumos si greu! Zambesc, sa stii! Fiecare zi, fiecare experienta, oricat de greu de trait, de depasit, m-a schimbat foarte mult… Acum, pur si simplu, incercam sa ne traim vietile cat mai „cu sens” posibil. Eu il vad pe Victor asa cum e, dincolo de dizabilitatea lui – un copil absolut adorabil, cu zambet strengar, cu voce alintata. Si eu, si sotul meu, si toti din familie ne bucuram de fiecare gest nou, fiecare cuvant invatat, fiecare intrebare care ii vine lui in minte, fiecare tentativa de negociere a unei reguli. Pentru noi, acel lucru care poate trece drept banal pentru alt parinte, pentru noi el e un miracol. Undeva, intre pozitivismul putin auto-impus si cel care pur si simplu a inceput sa vina dinauntru, se produce un declic – ridicarea oricarei presiuni si binele a inceput sa curga atunci cand nu m-am mai concentrat atat de tare pe ce imi doresc. Pur si simplu dragoste. Eu doar m-am lasat sa plutesc pe rau in jos… E un cantecel de copil – Row, row, row your boat, gently down the stream, merrily, merrily, merrily, merrily, life is but a dream. :)”, spune Cristina.
Toti copiii sunt copii
„Cred ca noi, parintii, le suntem datori copiilor nostri toate eforturile pentru a ii integra si pentru a ii face acceptati, cu sau fara dizabilitate, toti copiii sunt copii! E chiar numele unei campanii lansate de Adela, o mamica speciala a unei fetite speciale, care face foarte multe eforturi pentru copiii cu nevoi speciali. La gradi, in parc, oriunde, toti copiii sunt copii!”, crede cu taria Cristina.
Eu o admir pe Cristina, chiar daca mi se strange inima. Pentru ca, odata cu Victor, fata asta a invatat sa se deschida si sa accepte ca unele lucruri au un alt ritm si ca se schimba incet sau deloc. Si totusi, Cristina nu se da lovita. Si nici nu vrea sa fuga in lume cand ii e greu…”ei, de fugit nu mai pot, pentru ca viata mea nu mai doar a mea!
O iau incet. Just breathe, stii? Respira, respira… Se aduna multe cateodata, intr-adevar, dar care parinte nu se simte coplesit? Incercam sa ne mai strecuram mici momente pentru fiecare, tocmai ca sa ne mai depresurizam. Am norocul unei familii frumoase si al sprijinului reciproc. Stii, sunt atat de multe mamici curajoase, cu situatii mult mai dificile, unele singure… si sunt atat de puternice si atat de optimiste, ca pur si simplu ma mobilizez si imi spun: mai, daca ele pot atat de mult pentru puiutii lor, cum pot eu spune ca mi-e greu?”
Parteneri de lupta
Cristina are un sot fain, Mihai. Un partener de lupta si de campanie. „Da, suntem sot si sotie si parteneri de cursa lunga, ne sustinem unul pe celalat. Treburi casnice, cine sta cu Victor cand celalalt e prins in alta treaba. E mult oricum doar pentru doi, si daca nu am imparti, nu cred ca unul singur ar functiona foarte bine. In plus, Victor e cel mai bun barometru pentru noi, vrea si cu mami si cu tati.”
Am fost curioasa cum pot o femeie si un barbat care au un copil cu nevoi speciale sa mai functioneze ca un cuplu. „E mai greu sa creezi momente pentru doi intr-o ecuatie cu trei, dar nu imposibil. E multa presiune pe un cuplu de parinti ai unui copil special, e drept. E mai mult stres, mai multa oboseala. Cand esti parintele unui copil cu o dizabilitate, te confrunti cu mult mai multe provocari, mai multe situatii generatoare de stres. Multe cupluri nu rezista. Noi constientizam ca suntem impreuna in situatia asta, dincolo de timpul si eforturile depuse de fiecare in parte. Celalalt te intelege cel mai bine si pentru ca e celalalt parinte. Uneori e o provocare sa petrecem cinci minute unul cu celalalt, sa povestim despre ziua fiecaruia. Cred ca permanenta comunicare dintre noi doi si sinceritatea absoluta ne leaga mult si ne fac sa depasim sentimente de frustrare, vina, epuizare, furie care, neimpartasite, ar eroda mult o relatie, indiferent pe cat de multa dragoste s-ar baza ea.”
Un parinte de copil special e puternic si devine si mai puternic in fiecare zi. „Sa ai un copil cu nevoi diferite e greu, dar frumos. Parintii nu trebuie sa uite sa aiba incredere in ei si in copiii lor, sa stie ca faptul ca fac tot ce pot e destul, sa aiba grija de sufletele si inimile lor si sa aleaga sa fie fericiti.Iar celorlalti, care au prieteni-parinti cu copii speciali, le-as spune sa nu ii trateze diferit pe prietenii lor, sa ii sune in continuare si sa ii invite sa se intalneasca, chiar daca uneori nu vor putea veni. Faptul ca cineva s-a gandit la ei va conta mult.”, admite Cristina.
Prietena mea e generoasa si buna. Si isi pune copilul pe primul loc. Ea viseaza pentru el. Crede in el. Pentru Cristina, Victor e orizontul.
