În esență, teama de boală este firească. Această teamă este cea care ne trimite la medic, ceea ce până la urmă se cheamă prevenție. Însă la unele persoane teama este și exagerată, și nejustificată. Iar tratarea ipohondriei este o provocare pentru psihoterapeuți.
Un ipohondru este o persoană care trăiește permanent cu teama că ar avea o afecțiune medicală gravă, dar nediagnosticată, chiar dacă analizele și controalele arată că nu e nimic în neregulă. Aceste persoane se confruntă cu o anxietate extremă din cauza unor reacții fiziologice pe care alții nici măcar nu le-ar băga în seamă. De exemplu, un ipohondru poate fi convins că și un simplu strănut este semnul unei boli foarte grave. Tratarea ipohondriei nu ține de medicamente deoarece chiar dacă unele simptome pot fi reale, ele nu indică o boală.
Semne că… nu ești în regulă
Ipohondria este o tulburare de sănătate mintală. De obicei apare la vârsta adultă timpurie, după ce o persoana a fost bolnavă în realitate sau a pierdut pe cineva drag în urma unei condiții medicale grave. Aproximativ două treimi dintre ipohondri au o tulburare psihică, fie că este vorba de atac de panică, depresie ori tulburare obsesiv compulsivă. Simptomele ipohondriei variază în funcție de factori precum stresul, vârsta sau gradul afectării sale psihice. Dintre simptome se pot enumera:
- Verificarea regulată, la intervale foarte scurte de timp, a celor mai mici semne de boală;
- Teama copleșitoare că orice simptom insignifiant – nas are curge sau o tulburare de tranzit intestinal – este semnul unei boli grave;
- Vizite prea dese la medic sau, dimpotrivă, evitarea acestuia de teamă că poate diagnostica o boală incurabilă;
- Mult timp petrecut pe internet în căutarea explicațiilor pentru simptomele pe care le acuză;
- Evitarea locurilor sau persoanelor de care se teme că l-ar putea îmbolnăvi;
- Neîncrederea în corectitudinea rezultatelor analizelor și testelor și convingerea că suferă de o boală care nu este diagnosticată.
Tratarea ipohondriei
Pentru tratarea eficientă a ipohondriei este nevoie în primul rând ca persoana să își corecteze tentația de a interpreta simptomele și senzațiile ca fiind amenințătoare pentru sănătatea și viața sa. De asemenea, va trebui să își corecteze și comportamentul vizavi de starea sa de sănătate, respectiv verificarea ei compulsivă și permanentă, de căutare a asigurărilor că totul este în regulă sub acest aspect. Aceste rezultate pot fi obținute cu ajutorul psihologului, în cadrul ședințelor de terapie cognitiv – comportamentală.
Evaluare medicală adecvată
Înainte de începerea terapiei cognitiv-comportamentale este indicat să fie efectuat un examen medical amănunțit, pentru a exclude problemele medicale reale. Acesta va fi realizat doar o singură dată și rezultatele vor fi acceptate ca dovezi ale unei bune stări de sănătate.
Educație
Educația cu privire la simptomele corporale este o componentă vitală a terapiei cognitiv-comportamentale. Pacientului i se oferă explicații cu privire la simptomele comune care nu prezintă o amenințare la adresa sănătății, dar pe care el adesea le interpretează greșit și le oferă o semnificație fără legătură cu realitatea. Ipohondrul va fi îndemnat astfel să își folosească propriile cunoștințe dobândite, în loc să le solicite medicului de fiecare dată.
Terapia cognitivă
Tehnicile de terapie cognitivă sunt utilizate pentru a ajuta la modificarea interpretărilor nerealiste a unor senzații fizice inofensive. Terapeutul ajută astfel pacientul să exploreze dovezile pro și contra interpretărilor greșit amenințătoare.
Terapia expunerii și prevenirea răspunsului
Terapia expunerii este un set de tehnici concepute pentru a ajuta la corectarea convingerilor greșite. În cazul ipohondriei expunerea presupune confruntarea treptată a situațiilor și a senzațiilor corporale pe care acea persoană le evită din cauza fricii de boală. În timpul expunerii, pacienții învață să tolereze incertitudinea dacă ceea ce simte este sau nu într-adevăr un simptom. Chiar dacă la început oamenii devin anxioși, suferința este temporară și se reduce printr-un proces numit obișnuință. Ca urmare a obișnuinței, persoana învață că nu trebuie să se teamă de aceste situații și senzații, deoarece stresul lor nu va fi permanent.
Prevenirea răspunsului este utilizată în tandem cu expunerea. Aceasta implică rezistența la imboldul de a căuta informații despre boli sau reasigurări cu privire la sănătate. Cu alte cuvinte, odată expusă senzațiilor de temut, persoana este învățată să examineze dovezile mai degrabă decât să apeleze la medici sau să caute pe internet.
