Ce este hiperactivitatea și cum se tratează?

Ce este hiperactivitatea și cum se tratează? Auzim des mulți părinți întrebându-se: „Copilul meu este oare hiperactiv?” Dar ce înseamnă acest termen? Mulți copii sunt foarte plini de viață, adesea neascultători dar, cu siguranță, acest lucru nu este suficient pentru a-i marca drept hiperactivi.

Cunoscut cu numele științific ADHD, deficitul de atenție cu hiperactivitate este o adevărată povară care afectează foarte mult viața copilului. Cei care suferă de această tulburare, de fapt, au probleme de planificare și autoreglare. Ceea ce îi determină să acționeze impulsiv, fără să prevadă consecințele pe termen scurt și lung ale propriului comportament. Rezultatul? Dificultăți școlare, probleme de relaționare, anxietate și stimă de sine redusă.

Dar poate vei spune că toți copiii au comportamente similare. Sunt vioi, uneori neîngrădiți, curioși, se aruncă asupra a tot ceea ce văd doar pentru a îndrepta imediat atenția asupra a ceva care pare mai interesant. În plus, ei nu ascultă: vorbești cu ei și nici măcar nu te ascultă, îi cerți și ameninți, dar ei se comportă mai rău. Toate acestea sunt comportamente foarte normale, după cum știe orice părinte. Însă, dacă aceste comportamente continuă chiar și atunci când copilul ajunge la vârsta școlară, dacă sunt prezente timp de cel puțin șase luni și, mai ales, în fiecare mediu în care au participă (acasă, școală, activitate sportivă, loc de joacă etc.), dacă devin un obstacol în calea învățării, a prieteniei cu colegii și a relații familiale normale, atunci ar putea fi vorba de ADHD.

Ce este hiperactivitatea și cum se tratează? Ce este sindromul de hiperactivitate și deficit de atenție (ADHD)?

ADHD este abrevierea în limba engleză pentru tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție. Un disconfort psihic care se manifestă la copii, cu o serie de comportamente problematice. De altfel, nu este o descoperire recentă.

În 1845, într-un tratat al medicului german Heinrich Hoffman, acesta menționează despre o boală din copilărie caracterizată prin distragere, neatenție și vioiciune excesivă. Mai târziu, în 1902, într-o serie de conferințe medicale desfășurate în Anglia, aceste tulburări au fost recunoscute ca o problemă psihiatrică. Apoi, chestiunea a fost dată uitării până la sfârșitul anilor 1960, când un psihiatru american a clasificat această  tulburare cu numele de „Tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție”. Mai târziu, după alți zece ani, unii psihiatri au reafirmat cu fermitate existența unei boli care afectează copiii făcându-i să fie distrași, neatenți și prea vioi, agitați, greu de gestionat, uneori lipsiți de respect față de profesori sau violenți față de colegii de clasă.

Diagnosticarea ADHD la copii mici

Deși semne de ADHD pot apărea uneori la preșcolari sau chiar la copii mai mici, diagnosticarea tulburării în cazul copiilor foarte mici este dificilă. Deoarece problemele de dezvoltare, cum ar fi întârzierile de vorbire, pot fi confundate cu ADHD. Astfel, copiii de vârstă preșcolară sau mai mici suspectați de ADHD au mai multe șanse să aibă nevoie de o evaluare de către un specialist, cum ar fi un psiholog sau psihiatru, logoped sau pediatru.

Cum se ajunge la un diagnostic de ADHD: completarea unui chestionar nu este suficientă

Nu există teste instrumentale, oricât de sofisticate, capabile să constate prezența ADHD. În schimb, există două manuale de psihodiagnostic care raportează o listă a simptomelor, care trebuie să fie prezente în același timp pentru a putea vorbi despre ADHD.

Cele două manuale prezintă o serie de 18 comportamente, dintre care nouă se referă la câmpul neatenției, șase la cel al hiperactivității și trei la cel al impulsivității. Câteva exemple:

•  de multe ori, copilul pare să nu asculte când i se vorbește direct;
•  este adesea ușor distras de stimuli străini;
•  are adesea dificultăți în a se juca sau a se angaja liniștit într-o activitate;
•  adesea se agită cu mâinile și picioarele sau se răsucește continuu pe scaun;
•  întrerupe adesea conversația sau jocurile altora.

Totuși, specialiștii consideră că ar fi o gravă greșeală să te bazezi exclusiv pe manual pentru a declara că un copil are hiperactivitate. O practică foarte frecventă în Statele Unite, Anglia și multe alte țări, unde, de fapt, diagnosticul de ADHD a avut o progresie alarmantă, cu o creștere relativă a vânzărilor de medicamente psihotrope.

Pot exista cazuri false de ADHD?

Este suficient să spunem că deficitul de atenție este prima reacție de bază a organismului nostru la un disconfort. La care se adaugă stări de neliniște și de distragere a atenției, simptome care apar și în alte boli.

S-a demonstrat, de exemplu, că o dietă prea bogată în zaharuri și carbohidrați generează hiperactivitate. Prin reducerea gustărilor și a băuturilor bogate în zaharuri și carbohidrați și creșterea consumului de pește, comportamentul hiperactiv este, de asemenea, atenuat. Alte cercetări au acuzat reziduurile chimice prezente pe fructe și legume sau coloranții și aditivii chimici conținuți în băuturile răcoritoare și bomboane.

Dar simptomele legate de ADHD pot însoți, de asemenea, multe boli: de la boala celiacă la intoxicații alimentare, la diverse amigdalite, otite sau adenoidite .

Specialiștii susțin că, de asemenea, copiii răsfățați și neascultători prezintă aceleași comportamente care sunt atribuite sindromului ADHD. În plus, neliniștea, distragerea atenției și lipsa de atenție pot fi întâlnite și la copiii supradotați, adică la cei care au un coeficient ridicat de inteligență. De altfel, psihiatrul american Leo Eisenberg, la sfârșitul anilor 1960, a clasificat neliniștea și dificultățile de concentrare ale copiilor drept boală, definind tulburarea cu numele cunoscut azi, ADHD. Totuși, în 2009, cu puțin înainte de moartea sa, a mărturisit unui jurnalist științific că nu mai crede în ADHD, ci că îl consideră exemplul paradigmatic al unei boli inventate.

Alte condiții care seamănă cu ADHD

O serie de afecțiuni medicale sau tratamentele lor pot provoca semne și simptome similare cu cele ale ADHD. Iată câteva exemple:

• Probleme de învățare sau de limbaj;
• Tulburări ale dispoziției, cum ar fi depresia sau anxietatea;
• Tulburări convulsive;
• Probleme de vedere sau de auz;
• Tulburarea spectrului autist;
• Probleme medicale sau medicamente care afectează gândirea sau comportamentul;
• Tulburări de somn;
• Leziuni cerebrale;
• Terapia comportamentală ADHD.

Ce este hiperactivitatea și cum se tratează? Două metode de a o vindeca

Există două căi terapeutice principale și ambele necesită implicarea nu numai a copilului, ci și a contextelor educaționale în care acesta trăiește: familia și școala. Prima metodă folosește medicamente psihotrope. Cu toate că este eficientă în reducerea simptomelor primare, este cea mai puțin iubită de familii.

Cealaltă metodă implică intervenții cognitiv-comportamentale. Concentrându-se mai mult pe dificultățile emoționale și problemele interpersonale ale copilului cu hiperactivitate. Metoda Act (Terapia de acceptare și angajament ) îi ajută pe pacienți să își clarifice valorile personale și să identifice obiectivele și acțiunile consecvente. Astfel, copiii devin pe deplin conștienți de propriile experiențe, și învață să le accepte. Tocmai pentru că sunt legate de valorile lor.

Mindfulness poate oferi ajutor

Utilizarea atenției este importantă în tratarea ADHD-ului. Concret, fiecare sesiune începe cu amintirea importanței opririi din agitația continuă. Copiii stau cu ochii închiși și sunt rugați să acorde atenție respirației lor. Această tehnică este, de asemenea, utilizată pe scară largă în yoga și meditație. Sau, copiii sunt supuși ascultării anumitor sunete. De asemenea, li se cere să identifice arome precise, sau să observe mult timp un obiect care va trebui apoi desenat.

Pentru copiii cu hiperactivitate este important să se concentreze și să încetinească ritmul, pentru că una dintre problemele lor este lipsa de conștientizare a mediului în care sunt poziționați. Au tendința de a-și muta frecvent atenția de la un stimul la altul, iar acest lucru afectează negativ capacitatea de a alege ce comportament să emită. De aceea, deseori se întâmplă să aibă un comportament inadecvat.

Copilul cu ADHD, copilul cu o mie de emoții

O altă caracteristică a copilului cu ADHD este reactivitatea sa emoțională puternică, indiferent de tipul de emoții pe care le trăiește. Între bucurie sau furie nu există nicio diferență. De aceea, terapiile capabile să readucă copilul la ceea ce este cu adevărat important pentru el, sporindu-și astfel controlul de sine și dirijându-și în mod eficient comportamentul, pot avea succes.

Alte exemple de terapie includ:

Terapia comportamentală. Profesorii și părinții pot învăța strategii de schimbare a comportamentului, cum ar fi sistemele de recompensare a simbolurilor, pentru a face față situațiilor dificile.

Pregătirea abilităților sociale. Acest lucru îi poate ajuta pe copii să învețe comportamente sociale adecvate.

Pregătirea abilităților parentale. Acest lucru îi poate ajuta pe părinți să dezvolte modalități de a înțelege și a îndruma comportamentul copilului lor.

Psihoterapie. Acest lucru permite copiilor mai mari care suferă de ADHD, să vorbească despre probleme care îi deranjează, să exploreze tiparele de comportament negative și să învețe modalități de a face față simptomelor lor.

Terapia de familie. Terapia de familie poate ajuta părinții și frații să facă față stresului de a trăi cu cineva care are ADHD.