– David, am avut un cosmar. Am visat ca ma casatoream…
– Si nu era cu mine?! Vai, chiar a fost un cosmar!
Copilaria mea a fost plina de nunti. Ma trag dintr-un neam numeros care pune mare pret pe relatiile de rudenie, asa ca se explica. Cam de cand se facea vinul toamna si pana tarziu dupa prima zapada, rareori trecea duminica fara nunta. S-a dovedit un exercitiu genial de parenting: am dobandit skilluri de socializare precoce (ai mei m-au facut dupa 33 de ani, lucru rar la vremea aceea, ceea ce ma califica la pozitia de praslea, deci cea mai mica dintre oamenii mari) si mi-a crescut increderea in mine (ma recomanda vocea si talentul meu, iar ai mei nu se sfiau sa mi le scoata in evidenta cu fiecare ocazie). E drept, n-as incerca asta azi cu Supereroul.
Cu timpul, insa, nuntile au devenit o obligatie, iar veselia la comanda si-a pierdut latura fun. Azi, nuntile ma ingrozesc si ma folosesc de orice pretext sa le evit (vara asta am vrut sa-mi infrang fobia si am batut 700 de kilometri Bucuresti-Alba Iulia-Bucuresti ca sa-mi felicit niste prieteni dragi; cu vreo 10 kilometri inainte de intrarea in Alba mi-a crescut tensiunea si am inceput sa transpir, gata sa trag stanga de volan si sa fac cale intoarsa, daca n-ar fi fost parapetii din mijlocul autostrazii sa ma impiedice). Cat despre gandul ca ar putea fi nunta proprie, e inimaginabil – m-ar face sa-mi pierd mintile. Intelegeti acum in ce hal de groaza m-am trezit in dimineata aceea, de-am simtit nevoia sa-i spun copilului ca am avut un cosmar. Si sa il provoc pe al lui…
text: coproductie David si Liviana Tane (mama de Supererou)
