Copiii mei sunt perfecti asa cum sunt

Copiii mei sunt perfecti asa cum sunt. Si noi? Ei bine, noi, parintii, suntem diferiti. Pentru ca suntem oameni. Si zic ca asta e minunat. Noi, parintii, si tot asa, noi, oamenii, ne dorim sa fim prefecti.

 

Noi, parintii, vrem sa a crestem niste copii integri, fericiti, rupti din soare, a caror viata sa fie lipsita de nori. Asa credem noi ca e mai bine. Si uite asa facem din jobul de parinti o provocare foarte mare. O luam foarte in serios. Si ii bombardam pe copii cu tot felul de informatii. Despre culori, despre soare, despre bine si rau, despre cum sa faca stanga. Despre cum sa faca dreapta. Despre cine e furmos sau urat. Ce e bine si rau. Ce e alb si negru.

Si eu sunt om

Si, de multe ori, asa fac si eu ca mama. Pentru ca, nu-i asa, si eu sunt om?  Dar, adesea, nici nu mai am timp sa observ ca ii „protejez” pe copiii mei de o lectie extrem de importanta. Si anume SA TRAIASCA. SA EXPERIMENTEZE. SA SE LOVEASCA DE PRAGUL DE SUS. SA SUPORTE CONSECINTELE ALEGERILOR LOR. BUNE SAU RELE.

Si copiii au nevoie

Pentru ca in elanul meu de a fi perna de impact, airbag-ul care ii fereste de rele, uit ca si copiii mei au nevoie de experiente proprii de viata. Chiar si la 3 ani, chiar si la 4 ani, chiar si la 9 ani. Au nevoie sa invete sa isi managerieze propriile sentimente si, ulterior, propriul comportament. Pentru ca, intr-un final, asta e baza inteligentei emotionale, care la randul ei le va determina calitatea vietii. Care le va da o culoare mai vibranta existentei.

Si emotiile lor sunt bune

Incet, dar sigur, am aflat ca e bine sa imi conduc fetele spre descoperirea propriilor lor emotii. Am invatat sa le las sa isi traiasca tristetile si supararile. Pentru ca ele au propriul rol de curatare. Am invatat sa traiesc cu plansul lor – oricat de coplesitor este el de cele mai multe ori. Am invatat sa le fiu alaturi cand tipa si imi spun ca ma urasc. INVAT ( uneori imi iese mai bine, uneori mai putin bine) sa cooperez si sa fac fata violentei verbale si fizice. Si oricat de tare m-ar intoarce pe dos si mi-ar crea o stare de disconfort, stiu ca e bine ca fetele mele au curaj si tarie sa se exprime. Sa scoata afara emotiile care le chinuie.

Violenta si tacere

Tot asa, de cand a inceput scoala, ma chinui sa fac fata mai intai tacerii si impietririi imediate si apoi valului de sentimente inabusite. Le accept emotiile si lacrimile, chiar si atunci cand pun limite blande. Sau uneori mai abrupte. Insa, ma straduiesc sa fac fata ( aseara, am avut un moment de cadere, dar am recuperat ceva mai tarziu).

Cu limite inainte

In zilele mele bune, le raspund plina de compasiune furiei lor. La fel si urii si lacrimilor. Le parez cat pot de bine loviturile si atata vreme cat creierul lor e in deriva, fac tot posibilul sa ma reconectez cu ele. Si ma rog ca al meu creier sa stea la locul lui si sa nu se duca in zona de avarie, in zona de reptila. Pentru ca ele au nevoie de mine. Pentru ca al lor creier aflat in plina dezvoltare are nevoie de un adult prezent si conectat. De usurare. De eliberare. De ajutor sa ajunga la mal.

Incerc sa fiu adult

Si, oricat de greu mi-ar fi ( si imi e de multe ori), vad ca un adult calm, care le este alaturi in timpul unei crize, le ajuta sa se regaseasca. Le ajuta sa isi stabilizeze emotiile. Sa se recalibreze. Sa vada ca sunt iubite.

Azi dimineata, pornirea catre scoala a fost grea. Plina de emotii legate de o inspectie la romana. Tot asa, pornirea la gradi a fost coplesita de un val de plans cauzat de somn prea putin, de ploaie si de foame. Mi-a venit sa urlu si sa le amenint. Un pic am facut-o, insa apoi am dat un pas inapoi. Le-am raspuns fricilor cu caldura si le-am incurajat. Le-a mangaiat, le-am ajutat si apoi am stat un pic impreuna. Am mancat ceva bun si ne-am tinut de mana. Apoi, brusc, a iesit soarele. In sufletul lor.

Si mamele au nevoie sa fie bine

Imi zic in fiecare zi ca e important sa imi tin emotiile in frau. Ca e nevoie sa accept sentimentele copiilor mei. De ce? Pentru ca si ele sa stie sa isi controleze si sa isi regleze valul de simtaminte. Asta le va ajuta sa fim apropiate si cand vor fi mai mari. Le va ajuta sa stie cum si in ce fel sa managerieze mai bine tensiunea si stresul de la scoala. Le va ajuta sa le fie mereu clar ca sunt iubite si acceptate asa cum sunt.

 

My title page contents