Copilul care spune nu: să descoperim 3 motive pentru care copilul tău spune nu! Există perioade în viața copiilor, când aceștia știu cu adevărat cum să-și provoace părinții și să le testeze răbdarea. Unul dintre ele este acel moment în care copilul tău răspunde fiecărei solicitări cu un NU răsunător!
Ghidați de sfaturile pedagogului italian, Elena Cortinovis (pedagog și susținător ferm al disciplinei blânde), încercăm să aflăm de ce spune copilul NU și ce strategii pot implementa părinții pentru a-l face pe copil să găsească alternative.
Înainte de toate, conform pedagogului, copilul tău spune NU, nu pentru că trece printr-o fază pre-adolescentă, ci pentru că trece printr-o fază care are o semnificație psihologică precisă.
Trebuie să știi că NU este primul cuvânt pe care copiii îl folosesc pentru a-și delimita limitele; pentru a-și înțelege limitele și pentru a putea să relaționeze cu adultul într-un mod simplu și de impact.
Copilul care spune nu: iată 3 motive pentru care copilul tău spune NU la orice:
1. Auto-afirmare
Psihologia care se ocupă de perioada dezvoltării consideră capacitatea de a spune NU, un punct important în procesul de dezvoltare psihică a copilului; aceasta, deoarece indică capacitatea copilului de a deveni conștient de distincția dintre sine și ceilalți.
Practic, copilul tău spune NU pentru că își dă seama că acțiunile sale se manifestă în lumea exterioară; că voința lui aduce consecințe asupra celorlalți. Nu-i așa se schimbă expresia feței tale când, după ce i-ai cerut să-și facă ordine în cameră, se uită la tine și strigă NU?
2. Imitație
Copiii sunt mari imitatori! Astfel că aceștia studiază și reproduc tot ceea ce văd, iar părinții, adesea fără să știe, sunt exemplele celor mai rele comportamente. Nu degeaba se spune: „Copiii sunt oglinda părinților!”.
Multe dintre NU-urile copiilor sunt rezultatul unei reflectări a comportamentelor adulților! Aceștia sunt martori de multe ori la discuțiile părinților sau ale altor adulți, discuții care nu întotdeauna sunt potrivite pentru urechile unui copil în formare. În primul rând, chiar părinții sunt primii care spun de nenumărate ori NU unor cereri ale copilului.
Pe de altă parte, părinții transmit copiilor, de cele mai multe ori involuntar, propriile lor frici. De exemplu, dacă mama are frică de înălțime sau nu-i place pur și simplu să schieze, va spune NU oricărei invitații în această direcție. Mai târziu, când aceasta va dori să-și înscrie propriul copil la un curs de ski, nu va fi nicio surpriză când acesta va spune fără ezitare că NU vrea să participe. Fără niciun motiv, de cele mai multe ori.
3. Faza de opoziție
Acesta este vârful aisbergului. Pe lângă imitație, pedagogul menționează că „NU”-ul copiilor provine dintr-o fază normală de creștere – în general începând în jurul vârstei de doi ani – care este capabilă să-i pună pe adulți în dificultate gravă.
Atunci când voi, părinții, vă confruntați cu o „fază de opoziție” decisivă din partea copilului, reacția voastră instinctivă este să deveniți nervoși, să vă impuneți voința. În realitate, copilul pare opozant doar pentru că vă studiază.
Prin NU, copilul clarifică imediat care sunt intențiile sale; în plus, fiind încă imatur, nu știe încă ce alternative de comunicare poate pune în aplicare.
Ce să faci când copilul tău spune nu?
Urmând o abordare blândă, voi, adulții, ar trebui să încercați să-i explicați copilului; să acționați ca un intermediar între ceea ce vrea și emoția pe care o experimentează. Adulții trebuie să verbalizeze ceea ce copiii nu sunt capabili încă să spună.
Asigurați-vă că cererea copilului a fost înțeleasă! Adesea, copiii spun NU pentru că nu înțeleg ce le cerem să facă și sunt confuzi.
Următorul pas este întotdeauna să le numești emoțiile. Să le verbalizezi și să le primești; adesea NU-ul vine dintr-un moment de furie, dintr-o poziție care uneori se poate transforma într-o explozie.
Copiii au nevoie de un adult care să dea un nume emoțiilor lor.
Sarcina disciplinei blânde este să-i asculte, să-i înțeleagă, dar mai presus de toate să-i ajute fără panică.
