Mai este nevoie de bunici? se intreaba azi Iusti Damian. Si tot el ne spune: „mi-a venit in mine intrebarea asta cand ma uitam la o fetita care era de mana cu mama ei in mall si care striga cat o tinea gura ”nu vreau la bunica! Nu vreau la bunica!“ Mama fetei, care impingea un cos plin de cumparaturi, parea ca vrea sa intre in pamant de rusine si nu stia cum sa o linisteasca.”
Am ajuns acasa si m-am gandit ca s-a pierdut ceva pe drum. Unde ? Nu stiu. E vina noastra? E vina parintilor nostri? Stefan este acum la Bia, una dintre bunici si, din ce povesteste la telefon, pare fericit. Cand merge la Tia, cealalta bunica, este tot fericit si se supara cand mergem sa il luam acasa, iar cand merge la Niu, singurul lui bunic, este innebunit de gandul ca va “conduce’” tractorul. Deci Stefan este bucuros cand se intalneste cu bunicii lui. Si atunci, ce poate sa o fi facut pe fetita de la mall sa se comporte asa? Reactia ei era doar o reactie la ceea ce auzise in casa? Sau poate i se intamplase ceva rau la bunica? Le-am luat pe rand si am incercat sa gasesc un raspuns. In tot mai multe case, asist la discutii intre parinti si bunici referitor la cum se cresc copiii (aici intram si noi). Parintii din ziua de azi care, din pacate, trebuie sa jongleze cu serviciul si cu familia, se simt presati de sfaturile si de felul cum bunicii intervin in viata lor. De la discutiile despre cat de rasfatat este copilul sau despre cat de multa inghetata mananca inainte de pranz si pana la desenele animate de pe Cartoon Network (recunosc, multe dintre ele nu au nicio noima nici pentru mine), aproape totul devine un subiect de controversa intre parinti si bunici. Copilul asista la aceste discutii iar mintea lui se va seta ca mama are dreptate si ca bunica e cah! Oare de unde a aparut aceasta prapastie intre parinti si bunici? Oare era si pe vremea cand bunicii nostri erau doar parinti ? La mine in familie (eu fiind crescut doar de mama) bunica era prezenta non stop, deci nu imi dau seama cum ar fi fost daca ar fi plecat pentru o luna si s-ar fi intors. Sau este doar o ciocnire a frustrarilor pe care le acumuleaza atat parintii (ca nu au timp suficient sa petreaca cu copiii) cat si bunicii (ei stiu mai bine ca de, nu te-au crescut pe tine?)! Cine ar trebui sa cedeze? Sau ar trebui cineva sa cedeze? Exista o cale de mijloc? Cum se ajunge acolo? Exista vreo sansa de a face un compromis? Exista si varianta simplista in care parintii fetitei sa fi fost certati cu bunicii, iar fetita dorea sa ii pedepseasca pe bunici.
Dar pe urma m-a lovit o alta idee. Poate fetita nu voia sa mearga la bunica deoarece se plictisea sau nu avea cu cine sa se joace, iar reactia ei era doar o reactie normala a unui copil activ. Un copil care este la o varsta la care nu isi da seama de cat de multe lucruri placute si amintiri de neuitat poate pierde.
Si atunci, ce este de facut? Parerea mea este ca un copil are nevoie de bunici. Din mai multe motive. Cel mai important este ca ei sa isi dea seama ca exista un ciclu normal in care parintii devin bunici la un moment dat, iar ei, copiii, vor deveni parinti si mai tarziu in viata vor deveni si ei bunici.
