Iusti e mereu alaturi de fiul sau. Sau ma rog, mai mereu atunci cand nu e la scoala. Si trece prin diverse patanii sau intamplari. Iar, uneori, e martor si la astfel de scene.
- Sa stiti ca baiatul dumneavoastra l-a lovit pe el!
- Am inteles!
- L-a lovit foarte rau! Uitati-va!
Am purtat acest dialog acum cateva saptamani la un concurs de aikido unde Stefan isi lua centura verde. O doamna, sunt sigur ca bineintentionata, mi-a spus acele cuvinte pe un ton usor profesoral, chiar de repros, ceva de genul “eu stiu tot despre cum se cresc copiii iar copilul dumneavoastra este rau”. Primul meu impuls a fost sa il cert pe Stefan, dar de data asta m-am abtinut, pentru ca baiatul lovit de Stefan era cel mai bun prieten al lui, Luca, cu care apropo pana atunci se tot impinsese si se lovise pe saltea, deci am zis sa investighez in particular evenimentele. Acest lucru se pare ca nu i-a fost pe plac „doamnei profesoare”, care a plusat.
- Sa stiti ca l-a lovit in obraz, rau de tot!
Ok! Paharul s-a umplut, asa ca am trecut pe modul de contrazicere.
- Ati vazut tot ce s-a intamplat?
- Da! Baiatul dumneavoastra l-a lovit pe bietul copil.
- Nu, ma refer inainte de asta! Ati urmarit ce s-a intamplat pana acum?
- Nu, de ce?
- Pai, daca erati atenta la ce se intampla in jur, ati fi putut vedea ca s-au lovit reciproc pana acum de cateva ori si nu s-a intamplat nimic.
- Asta nu ma intereseaza!
- Serios? Ok! Va multumesc ca mi-ati spus! Stefan, pleaca de langa Luca, te rog.
- Doar atat?
- Da! Nu ajunge?
Privirea ei era ca in reclama, fara pret! Revoltata de reactia mea de ignorare. Sincer acum, ce ar fi vrut? Sa il pedepsesc? Sa ii pedepsesc pe amandoi? Puteam sa fac asta, dar nu era solutia cea mai buna, pentru ca si Stefan si Luca ar fi fost frustrati!
Enervat de situatie, am inceput sa ma gandesc la ce anume te indreptateste sa intervii? Ce calificare iti da dreptul sa intervii intr-un conflict al unor copii care nu te afecteaza direct? Nu zic sa nu intervii daca este ceva grav, doamne fereste, dar uneori trebuie sa te abtii, pentru ca un pic de restrangere face mai bine decat o interventie directa si brutala. Cand trebuie sa intervii? La inceput? La final? De ce simtim nevoia sa ne exersam abilitatile noastre de parenting asupra copiilor altor oameni? Stim noi cum se cresc copii perfecti? Ne simtim superiori celorlalti parinti pentru ca, nu-i asa, copilul nostru scrie mai frumos, nu injura, mananca civilizat la masa, nu striga. Sau e cealalta parte a monedei. Simtim ca am gresit undeva cu copilul nostru si incercam sa reparam ce am gresit? Asta nu suna a ipocrizie?
Urasc momentul cand cineva vine si-mi spune ca Stefan a facut ceva. Daca la inceput eram nervos si tindeam sa-i tin predici lungi despre cum sa se comporte civilizat sau, mai rau, il pedepseam inainte sa aud explicatia lui, acum sunt mai circumspect. Prefer sa aflu intreaga poveste inainte sa dau vreo pedeapsa. Am ajuns sa fiu chiar reticent la unele critici, pentru ca stiu ca Stefan este un copil normal, care reactioneaza atunci cand este provocat. Problema e ca el nu reactioneza imediat, ci dupa un anumit timp. Iar acest lucru il transforma direct in agresor, pentru ca oamenii asista doar la reactia lui, nu si la momentul cand a fost provocat.
Nu sunt tatal perfect. Asta e clar! Incerc sa ma implic in cat mai multe aspecte din viata lui, dar nu si in joaca lui (cel putin atata timp cat nu se intampla ceva grav). Baietii au un stil mult mai agresiv decat fetele, iar joaca lor uneori imbraca si forme care pot parea violente. Joaca lor este o refulare a frustrarilor pe care le acumuleaza in viata de zi cu zi. Stefan si Luca se bat, se imping, dupa care se impaca si se joaca ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
P.S. Apropo, cred ca Stefan o sa stea cu Luca in camera in tabara in care vor merge impreuna!
