Jurnalul depresiei mele

Suparare? Bucurie? Oare ce se-ntampla cu mine? Sentimente amestecate, nici eu nu mai inteleg… Am nascut, sunt mama, ar trebui sa fiu in culmea fericirii! Sunt, dar de ce nu ma pot bucura? Sa fie de vina un travaliu interminabil, sa fie faptul ca pe masa de operatie medicul a concluzionat sec: nu este anestezic?, nu-i nimic, taiem pe viu!? Sa fie faptul ca nu am mai putut sa calc pe piciorul drept aproape doua luni de la nastere sau ca taietura se tot incapatana sa se infecteze? Poate faptul ca am imprumutat bacilul piocianic din spital sau poate realitatea ca ma luptam singura cu toate? Sa nu fi fost pregatita pentru noptile nedormite si agitatia copilului? Sau sa fi fost toate astea la un loc?

Basmul de a fi devenit mama seamana tot mai mult cu un cosmar… Simt ca mi-a fost data viata peste cap, mi-au fost ravasite sentimentele, mi-a fost luata toata energia. Nu mai am putere nici sa reactionez, ma simt coplesita si parca nu mai am timp nici pentru mine, nici pentru altcineva, nu mai am timp de nimic si ma irita orice in aceasta perioada. Nu am rabdare sa ascult si m-a cam lasat si memoria si, oricat m-as stradui, nu reusesc dau jos kilogramele in plus ramase dupa sarcina.

Evadarea

Simptomele depresiei ma loveau in fata, dar eu tot nu reuseam sa le vad. Credeam ca asa este normal, ca vor disparea dupa o perioada si nu intelegeam daca doar eu ma simt coplesita sau si celelalte mamici. Oare ce este in neregula cu mine? – imi amintesc ca gandeam. Ma bazasem pe sprijinul familiei si pe implicarea tatalui copilului, dar cum s-a-ntamplat sa nu fie nimeni disponibil in acea perioada, depresia a fost inevitabila. Iar cum ajutorul s-a lasat asteptat, depresia s-a tot adancit si a luat proportii greu de imaginat. Am avut perioade in care imi venea sa strang (la propriu!) copilul de gat sau sa-l arunc pe geam, doar sa nu-l mai aud plangand…

Depresia mea s-a adancit si prelungit pana cand copilul meu a ajuns la varsta de trei ani si jumatate, iar eu am primit o oferta de job in Marea Britanie. Am acceptat-o pe loc, gandindu-ma ca poate asa imi recapat energia. Mi-am pus in cap toate rudele, incepand cu tatal copilului (si cu mama lui, desigur). Dupa o luna, am decis sa ma intorc. Deja reusisem sa ma mai detasez de probleme. Nu eram complet refacuta, dar reusisem sa-mi dau seama ce se intampla cu mine si sa privesc altfel maternitatea, sa inteleg ca atat timp cat eu nu sunt bine, nici copilului meu nu are cum sa-i fie bine.

Acum pornim la drum impreuna

Sarcina, nasterea si perioada de inceput dupa ce devii mama marcheaza schimbari importante in viata fiecarei femei. Sa ai un copil poate fi cea mai mare schimbare care apare in viata ta. Insa e dificil sa te adaptezi la noua ta viata care, de acum inainte, nu iti mai apartine in totalitate. Depresia este o boala care apare dupa nastere si poate avea consecinte dezastruoase atunci cand nu este depistata si tratata la timp. Pentru mine, salvarea a insemnat plecarea, evadarea, de fapt, detasarea de toate problemele si renuntarea la tot ce insemnase atunci posibila problema in interactiunea mea cu copilul. Neputinta interactiunii mele cu copilul, teama de esec si starea de inutilitate s-au pierdut pe parcurs, iar eu am reusit sa depasesc usor, usor impedimentele.

Abia acum simt ca legatura cu copilul meu devine una indestructibila, asa cum trebuia sa fie de la inceput. De data asta pornim la drum impreuna. Ce poate fi mai frumos ? Invatam sa ne bucuram si ne amintim ca mereu ne avem unul pe altul.

 

text: Narcisa Dinicioiu, foto: Shutterstock.com

 

Articole asemanatoare:

My title page contents