Una dintre cele mai intense amintiri din anii de scoala e legata de dupa amiaza cand m-am intors acasa dupa serbarea de sfarsit de an scolar si m-am trantit pe canapeaua din sufragerie plangand in hohote. Nu pentru ca venise vacanta, ci pentru ca se terminase scoala, pe care altfel nu o indrageam foarte tare. De obicei, in ultimele zile imi dadeam subit seama ce frumos e la scoala. In pauze si cand ni se incheiau mediile, se intelege.
In ciuda complicatei si paradoxalei love-hate relationship dintre noi, scoala a fost mediul in care am invatat cateva lucruri importante, ce mi-au fost de folos si mult dupa ce am lasat in urma sala de clasa si curtea scolii. Prin urmare, despre ce am invatat la scoala in afara de comentarii, ecuatii, formule chimice si alte limbi straine as vrea sa povestesc aici.
Am invatat ca profesorii sunt si ei oameni, dar doar dupa niste ani in care superevenimentul zilei putea fi intalnirea cu vreunul din profesori, la piata, la supermarket, la farmacie sau in parc, de parca ei nu ar fi avut nevoie sa manance, sa se trateze sau sa se plimbe. Ii asociam cu perimetrul format din clasa, cancelarie si curtea scolii. Cu o tinuta ireprosabila si cu raspunsurile pregatite la toate intrebarile noastre. Cu timpul, am invatat ca e in regula daca nu au chiar toate raspunsurile si ca, in general, suntem perfectibili, nu perfecti, si e foarte bine ca e asa.
Cu mintea de copil, mi se parea de neinchipuit faptul ca profesorii au fost, la timpul potrivit, elevi. Toti, fara exceptie. O astfel de naivitate se trateaza cu varsta (ceea ce s-a si intamplat, fireste). Situatia e mai complicata atunci cand unii profesori „uita” ei insisi de anii de scoala, aceia cand vorbeau din banca, nu de la catedra. Unii dintre ei par nascuti direct cu catalogul la subrat. Acelora le e straina empatia, esentiala atunci cand lucrezi cu oameni mici, ce au nevoie sa se simta intelesi. Una dintre lectiile invatate la scoala, desi nepredate, a fost tocmai despre necesitatea implicarii autentice atunci cand ceilalti au ceva sa-ti transmita.
Tot la scoala am invatat ca bunele intentii nu sunt garantia unor bune rezultate. Ca e important sa accepti punctul de vedere al celuilalt, fara sa il judeci. Ca e esential sa ne exprimam civilizat dezacordul, ca nu e obligatoriu sa avem dreptate mereu, doar pentru ca avem niste ani de studii in plus sau o experienta de viata mai bogata. Si ca, in foarte multe cazuri, e mai eficient lucrul in echipa decat cel individual.
Am mai invatat ce gust are esecul, la ora de sport, cand am abandonat proba de rezistenta si am fost taxata ferm cu un 4 in catalog. Abandonul are intotdeauna un pret mai mare decat o incercare onesta de a duce la bun sfarsit ceva inceput.
Am invatat ca, desi e la indemana, ironia doare si copiii simt mai mult decat pot anticipa adultii care vor sa fie interesanti, spre obtinerea unei satisfactii meschine, de moment si doar aparent gratuite.
Am invatat că toate au un sfarsit, chiar si ora de mate, dar si pauza mare, anul scolar, sau cea mai lunga dintre vacante, si ca depinde de noi sa dam sfarsiturilor sensul care ne ajuta.
Insa abia dupa ce s-a terminat scoala cu totul am inteles una dintre lectiile esentiale in viata: ca scoala si invatatul nu se suprapun, nu se identifica pana la simbioza, educatia continua si dupa ce se termina scoala si nu e o „ocupatie” de care te poti lipsi, fara consecinte.
text: Ana C., foto: Shutterstock
