D-na General Crista

Pe Crista o stiu de mult. Cred ca de mai bine de 10 ani. Si totusi o cunosc atat de putin. Desi am vazut-o de multe ori, am povestit de multe ori, mi-a vazut copiii in calitate de doctor (Crista e medic oftalmolog), desi am fost in vacante impreuna. Uneori, am judecat-o gresit, alteori nu am luat-o in seama, alteori am ridicat-o pe un piedestal. Dar, poate ca niciodata nu am ascultat-o cu atata sinceritate ca acum.

Crista s-a stresat cand i-am propus sa scriem despre ea la sectiunea Parinti cool. A spus mai intai ca nu, apoi ca nu are timp, apoi ca e bolnava… Nu am insistat…si, culmea, nu m-am grabit sa trag nicio conculzie…insa acum, cand scriu, ma gandesc ca ea, la fel ca si mine, fugea de ea…dar nu mai conteaza.

La cateva zile dupa refuzul gentil, Crista a reusit sa ma uimeasca. Cu un mail lung, scris foarte personal. Cu o poveste faina si sincera.

A fost odata o fetita care iubea foarte mult cartile. Lumea ei era plina de litere si poze care ii faceau viata frumoasa – isi incepe dr. Crista Preda povestea.
Fetita a crescut, a intalnit un baiat si, la un moment dat, au hotarat ca e vremea sa devina parinti, pentru ca amandoi iubeau foarte mult copiii.

Numai ca uneori ceea ce ne dorim din tot sufletul nu obtinem asa de usor cum ne inchipuim. Si aflam apoi ca nici viata de parinte nu e tocmai mereu roz, spune vocea de adult a Cristei, atunci cand isi aduce aminte de planurile ei de la inceput de drum.

Azi, Crista este mama a doi baieti de 8, si 4 ani si jumatate, Luca si Toma. Doi baieti spectaculosi, alaturi de care nu reusesti sa te plictisesti, oricat ai vrea.

Viata noastra e bleu cu accente de bleumarin mai tot timpul. Noroc ca mie imi place foarte mult culoarea asta, face haz de necaz mama Crista.

Am stiut de la inceput ca voi avea baieti. Cred ca sunt potrivita pentru meseria de mama de baieti, desi e greu mai tot timpul si ma consuma enorm. E un job full time si fac ore suplimentare in fiecare zi. Baiatul nostru cel mare, Luca, a venit pe lume dupa o sarcina grea, cu tratamente si stat la pat, isi aminteste Crista.

De la 7 luni, Luca a inceput sa planga noapte de noapte, din ora in ora. Si aceasta aventura a durat pana pe la 3 ani si 2 luni. Dupa inca 3 luni, l-am născut pe cel de-al doilea baiat. Si, brusc, primul a inceput sa doarma, in timp ce bebelusul urla, scrie cu sinceritare Crista.

Am inceput sa ma duc la serviciu cand cel mic, Toma, avea 3 luni. De ce? Nu musai din dorinta, ci fortata de statutul profesional de medic.

Nu mai stiu daca am apucat sa va spun, insa mi-am deschis un cabinet de oftalmologie imediat dupa ce am terminat cei 5 ani de specializare. Cabinet pe care l-am facut sa creasca muncind la inca alte doua cabinete in paralel… la care se adauga grija pentru cei doi copii.

Daca va intrebati de ce nu si-a luat draga bona, ca are bani, e doctorita?, raspunsul ni-l da tot cu sinceritate: Am avut si bone. La primul copil am schimbat vreo doua si la al doilea vreo 3. De ce? Nu stiu exact, dar, la un moment dat, toate au avut o problema personala si ne-au parasit. Pe bunici nu ma pot baza prea tare, pentru ca ei locuiesc in provincie si inca muncesc. Asa ca ne pot ajuta doar ocazional.

Sa ai un baietel e dificil, dar sa ai doi e greu de-a binelea si cine mai numara de aici incolo o face pe proprie raspundere:)

Mama noastra cool de azi se vede adesea precum „un general pe campul de lupta”:). Sa ai un baietel e dificil, dar sa ai doi e greu de-a binelea si cine mai numara de aici incolo o face pe proprie raspundere, puncteaza Crista.

Si totusi cum arata o zi din viata dnei General? Diminetile pot incepe cu un mic dejun linistit (rareori), cu citirea unui capitol din cartea preferata si nebifat cu o seara inainte sau cu un joc. Apoi scoala, gradi, serviciu, alte activitati si ne intalnim seara”.

Cum vi se pare? Adevar sau provocare? Realitate sau poveste? Noi va garantam ca e doar o felie de viata. Normala. Cu 2 baieti. Care se iubesc si care totusi se haituiesc si se prigonesc.

Ati vazut doi catelusi cum socializeaza? Care nu se pot opri din harjoneala? Asa sunt si copiii mei. Nu stau o clipa locului. Desi se iubesc, (Luca l-a rugat pe Mos Craciun sa ii aduca un fratior in anul cand eram gravida cu Toma) cei doi se cearta pe toate nimicurile. Fac o competitie din orice, se lupta la propriu pentru atentia mamei lor si vor sa se casatoreasca amandoi cu ea cand vor fi mari –  rade Crista.

Si totusi, nu am scris nici macar o clipa cum ca doctorita Plusica cum ii place Cristei sa isi mai spuna ar fi mama singura. Si atunci, unde e tata?

Tata e la serviciu de la 8 dimineata pana seara la 19.00, iar cand vine acasa cu greu mai poate sa faca fata asaltului celor doi”, ne spune Crista.. Tatal reuseste, insa, de cele mai multe ori sa isi petreacă cat mai mult din timpul liber cu ei. Mancam dimineata si seara impreuna, avem activitati de weekend in familie. Tatal lor, Ionut, ii implica in „treburi de barbati” gen lipit diverse, batut cuie….si, cand eu nu mai fac fata problemelor baietesti, tati mai preia carma corabiei. Doar ca avem o problema: baietii se raporteaza foarte mult la mine. Si asta e o mare responsabilitate care imi apasa sufletul. Plus ca e uneori frustrant.

Imi sacrific viata profesionala, activitatea mea de medic la cabinet, ca sa pot manageria viata familiala. De ce o fac? Pentru ca am realizat mai demult ca nu le pot avea pe toate si ca familia e cea mai importanta pentru mine”, recunoaste cu sinceritate mama.

Daca te mai intrebi cand mai traieste Crista? Cand mai respira? Sau cand isi face timp si pentru ea?…nu credem ca vei fi foarte uimita de raspuns. Timpul meu liber e foarte putin si atunci tot cartile ma relaxeaza. Plus, de doua ori pe saptamana fac sport.

Acestea sunt sunt pasiunile mele, pe care le-am transmis si copiilor, pentru ca amandoi adora povestea de seara si, tot asa, le place sa faca sport impreuna. Si iar ma intorc la copii. Imi place de ei, pentru ca recicleaza peturi, daruiesc hainute si jucarii pentru copiii saraci sau bolnavi, au invatat sa pastreze ordinea in casa, sunt destepti si veseli, energici si zgomotosi. Le place sa ma ajute la treburile casnice si uneori chiar la gatit ( prajituri,desigur!). Unul e optimist – TOMA, celalalt mai degraba cu accente de pesimist – LUCA. Unul e ambitios, de altul trebuie sa tragi tot timpul, ca sa termine(masa, lectiile, etc). Unul vrea sa devina inventator, iar celalalt vrea sa fie motociclist. …Copiii m-au invatat sa imi inving fricile, pentru ca anul acesta m-am urcat prima data pe schiuri doar din dorinta de a le fi alaturi.

Cristei ii place sa fie mama. Mama de baieti. Ii place sa gaseasca solutii si sa ii ajute pe cei din jur. E saritoare. E o doctorita sufletista. Si o mama care se straduieste. Care invata noi cai si noi comportamente.

Am invatat sa nu mai tip
Seara, ador sa ii privesc pe baieti atunci cand dorm. Ii iubesc atât de mult! Pe amandoi la fel. Chiar daca unul e mai usor de crescut decat altul. Nu imi vine sa cred ca e decembrie, mai ales ca noi suntem la sfarsitul unui an dificil .

Un an in care eu si sotul meu am fost nevoiti sa ne schimbam comportamentul fata de copii. Un an in care am fost obligati sa invatam o alta metoda de a dialoga cu baietii nostri. Am realiza ca ritmul nostru nebunesc de viata i-a afectat pe copii si atunci am inceput mergem la psiholog, ca sareusi m sa ii ajutam pe baietii nostri sa creasca fericiti. Ce am invatat? Eu sa nu mai tip, iar sotul meu cum sa aiba mai multa rabdare acasa.

Si totusi ce a indemnat-o pe Crista sa ceara ajutorul psihlogului?

Luca, cel mare, are niste probleme de adaptare la programul scolar, e foarte incapatanat si cu greu poate fi adus pe calea cea buna. Cel mic il copiaza si, uneori, are si el probleme la gradi. Dar tinem fruntea sus si mergem mai departe…Mai si radem. Mai plangem. I-am invatat pe baietii nostri ca si ei pot plange cand simt nevoia sa se descarce – admite Crista.

Cea mai mare dorinta a unei mame este binele copilului ei. Imi doresc ca baietii mei sa aprecieze lucrurile simple, sa respecte oamenii si ce primesc de la viata, sa invete si sa isi urmeze visurile, sa iubeasca si sa fie iubiți, sa faca copii si sa ii crească frumos, sa fie fericiti. Stiu ca noi vom fi undeva pe langa ei ca sa le oferim sprijin atunci cand il vor cere. Cam asta e povestea pana acum …si concluzia e urmatoarea: e o mare provocare sa cresti baieti, dar nimic nu se compara cu fericirea care se revarsa asupra ta cand auzi: „mami, te iubesc! Esti printesa mea!”

foto din arhiva personala