Cum sa-ti vindeci ranile din copilarie

Inca ma intreb daca exista un singur om pe planeta noastra care sa aiba nevoile emotionale implinite. Ma refer aici la nevoi din copilaria noastra pe care viata a facut in asa fel incat nu ne-au putut fi implinite la timpul lor. Spun viata, deoarece aici nu exista vinovati, dar putem gasi explicatii pentru modul in care ne-am dezvoltat emotional.

Primii doi ani din viata unui om sunt perioada in care se formeaza atasamentul. Este acel moment unic si foarte greu de recreat apoi in viata, in care invatam sa primim, si ulterior, prin puterea exemplului parintilor nostri, sa oferim caldura sufleteasca.

Nu structura, ci caldura

Ca sa o parafrazez pe Dr Laura Markham, expert in parenting care s-a aflat saptamana trecuta la noi in tara, in primul an de viata copiii nu au nevoie de un program, de structura, ci de foarte multa caldura. In acest prim an de viata nu este necesar pentru un parinte sa organizeze cu strictete programul zilnic al micutului: cu mese la ore fixe si divese activitati planificate. Aceasta este perioada in care adultul trebuie sa se conecteze la nevoile celui mic, sa le ”asculte”, sa invete sa le identifice si sa le raspunda. Abia dupa varsta de un an incepem sa introducem structura in viata copilului, vitala si ea viitorului adult pe care il crestem langa noi.

Dar ce se intampla cand noi insine, adultii deveniti acum parinti, nu am primit aceasta caldura, sau nu am primit suficienta, care sa ne ajute sa crestem si sa inflorim? Este greu sa oferi, ca parinte, ceea ce nu ai primit atunci cand erai copil. Cred ca aici s-ar potrivi o zicala romaneasca foarte frumoasa despre generozitate: ”dar din dar se face rai”.

Parintele care ofera copilului caldura de care acesta are atat de mare nevoie, ofera de fapt lumii un om generos si capabil de empatie. Cred ca asta ne duce mai aproape de a infaptui acel ”rai”. Studiile arata ca oamenii generosi si empatici sunt mult mai putin probabil sa dezvolte comportamente antisociale. Comportament antisocial poate fi considerat atat raul facut cu buna stiinta, dar si neglijenta fata de cei din jur. Daca raspundem cu promptitudine si caldura sufleteasca nevoilor emotionale ale copiilor nostri, prin exemplul nostru, ei vor invata sa faca la fel cu cei de langa ei.

Pentru a putea vindeca aceste ”rani” din copilarie este vital insa sa aflam si sa intelegem cum le-am capatat. Daniel Siegel, prezent si el in primavara lui 2014 in tara noastra, spunea ca mai important decat faptele in sine care au dus la anumite traume in copilarie este sensul pe care noi il dam acelor intamplari. Astfel, este important sa intelegem cine sunt si de unde vin parintii nostri si ce i-a determinat pe ei sa nu ne poata fi alaturi complet atunci cand aveam mai mare nevoie de ei.

Premisele abandonului

Pe vremea cand noi eram copii, problemele de sanatate mintala erau privite cu mult mai multa stigma din partea societatii, dar si structurile dedicate rezolvarii acestor tulburari erau mult subdimensionate. In anul 1977 regimul comunist a dispus inchiderea facultatii de psihologie. O tanara, viitoare mama, cu anxietate sau depresie n-ar fi gasit si poate nici n-ar fi stiut sa caute rezolvarea acestor tulburari. Foarte multe tinere mame care sufereau de depresie post-partum ramaneau netratate. Este putin probabil ca o mama cu astfel de probleme sa poata fi alaturi de bebelusul ei 100% in momentele esentiale dezvoltarii atasamentului.

Simplul fapt ca multe dintre mamele noastre au fost nevoite sa se intoarca la serviciu cand noi aveam varste mai mici de un an, lasandu-ne la cresa sau, pe cei mai norocosi dintre noi, la bunici, a creat premizele abandonului. Deoarece copilul foarte mic asta resimte – abandon. Dintr-o data, figura noastra de atasament primar, mama, disparea, pentru a fi inlocuita de o ingrijitoare, care nu era doar a noastra, poate nu era in fiecare zi aceeasi si poate nu era ”echipata” cu toata caldura de care are nevoie un bebelus smuls de langa mama lui.

Pe langa aceste circumstante, trebuie sa ne amintim faptul ca, pana de curand, in tara noastra nu s-a vorbit de parenting si in niciun caz de educatie bazata pe dovezi stiintifice. Astfel, parintii nostri au facut ce au stiut ei mai bine, si, cel mai frecvent, ce au invatat de la parintii lor.

Probleme de relationare

Aceste intamplari din copilarie ne-au marcat, de cele mai multe ori fara sa realizam, si au condus catre forme de atasament nesigur. Atasamentul nesigur se traduce in fapte prin dificultatile de relationare pe care le avem fata de cei din jur. Cel mai bine poate fi observat in relatiile noastre de cuplu. Cuplul este si ”ocazia” de care multi dintre noi ne putem folosi pentru a repara. Dificultatile pe care le-am intalnit in copilarie se pot manifesta la varsta de adult prin faptul ca ne temem foarte tare de pierdere sau de separare, astfel, ca mame sau ca partenere, este posibil sa cream o relatie de simbioza cu copilul nostru sau cu partenerul nostru, care sa nu ii permita acestuia sa isi dezvolte autonomia. Sau, poate, urmand modelul parintilor nostri, suntem foarte critici si severi la adresa celor din jur, avand asteptari foarte inalte, pana la perfectionism. Desi actionam cu cele mai bune intentii pentru copii nostri, rezultatele nu sunt cele la care ne asteptam, iar copii fie raman dependenti de noi, fie se vor indeparta, devenind la randul lor perfectionisti si reci. Desi este frecvent promovat ca o calitate, perfectionismul este dovedit a fi o trasatura care ne pune la risc sanatatea mintala deoarece ne predispune la anxietate si depresie.

Studiile recomanda minim 12 imbratisari pe zi intre parinte si copil!

Multi se vor intreba cum facem sa oferim aceasta caldura copiilor nostri? Prin a le spune ca ii iubim, prin a-i imbratisa zilnic – studiile recomanda minim 12 imbratisari pe zi intre parinte si copil, a le lauda fiecare realizare, a-i asculta si a le intelege punctul de vedere, a-i incuraja cand se simt coplesiti, a rade impreuna, a ne juca cu ei sau a le citi povesti. Acestea sunt doar cateva exemple la indemana oricui.

O veste buna pentru viitorii, dar si pentru actualii parinti este ca aceste nevoi, de conectare, apropiere, care nu si-au gasit implinirea in relatia cu parintii nostri isi pot gasi vindecarea in relatia cu partenerul de cuplu. Vestea proasta, pentru unii, insa, este ca nu este bine sa ne folosim de copiii nostri pentru a rezolva aceste probleme. Este timpul sa constientizam ca nu aducem copii pe lume pentru a ne implini propriile nevoi emotionale.

Parintii sunt cei care trebuie sa implineaca nevoile copiilor si nu invers, niciodata!

Pentru cei interesati de a aprofunda informatiile din articol, recomand cartea lui Daniel J. Siegel Parentaj sensibil si inteligent (Parenting from Inside Out), tradusa si in limba romana si aparuta la Editura Herald in anul 2013.

foto Shutterstock

Articole asemanatoare:

My title page contents