Există părinți care fac diferență între frați? Se pare că da, deși în mare parte dintre cazuri, aceștia nu recunosc. Copilul preferat este de multe ori o extensie a unuia dintre părinți, iar prin el, aceștia încearcă să-și satisfacă nevoile emoționale, sau dorințele neîmplinite. În plus, poate fi un copil mai ușor de gestionat.
În general, ne place să credem că toate familiile cu mai mulți copii îi apreciază și îi iubesc în același mod și fără preferințe. Cu toate acestea, mai multe studii arată că lucrurile nu stau chiar așa. Aproape 70% dintre părinți au recunoscut că, la un moment dat au avut un tratament diferit față de unul dintre copii.
Făcând o diferență între copii la un moment dat, indiferent de vârstă sau de nevoile specifice ale unui copil, nu este chiar ceva rău. Problema apare atunci când această atitudine părtinitoare este excesivă și constantă. Atunci când părinții încep să-l trateze special pe unul dintre copii (să-l laude mereu, să-l susțină în tot ceea ce face), avem de-a face cu fenomenul de „copil favorit.“
Părinți care fac diferență între frați. Copilul preferat și familiile narcisiste
Copilul favorit nu este întotdeauna cel mai important sau cel mai mic. Mulți experți în psihologia copilului și dinamica familiei ne spun că relațiile dintre părinți și copii sunt instabile. De obicei se schimbă în funcție de tipul de interacțiune, de vârsta copiilor și de un alt element.
Motivul pentru care este rezervat brusc un tratament preferențial pentru un copil nu este întotdeauna clar. Părinții (sau unii dintre ei) se pot vedea într-unul dintre copiii lor și nu și în ceilalți. Ei pot să-l prefere pe unul dintre ei și datorită caracteristicilor fizice sau abilităților sale. Sau pur și simplu percep că este mai ușor de gestionat ca persoană/temperament. Această situație de favoritism nu este ușoară nici pentru copilul favorit.
Acesta va înțelege încă de la început că, pentru a avea o părere pozitivă din partea părinților, trebuie să-și reprime propriile dorințe și să se adapteze la acel ideal strălucit. La imaginea uneori excesivă pe care părinții și-au/i-au creat-o. În acest fel, este obișnuit să se orienteze către o serie de obiective: practicarea sportului, învățarea unui instrument, etc. Pentru a fi mai deosebit și plăcut în ochii lor, conform cu așteptările acestora.
Un element frecvent al acestei dinamici este, fără îndoială, narcisismul părinților. Oamenii care fac această educație preferențială cea mai mare plăcere și obsesia lor. Acești copii sunt doza zilnică emoțională, o modalitate de a satisface dorințele frustrante și obiectivele nesatisfăcute în trecut, pe care copilul preferat este destinat să le atingă în prezent.
Tatăl sau mama narcisistă nu va putea să recunoască faptul că fiul/fiica are propriile nevoi, propriile sale dorințe. Și cu atât mai puțin nu va recunoaște că frații sunt lăsați la o parte. O situație complexă pe care nici un copil nu merită să o trăiască.
Părinți care fac diferență între frați. Copilul preferat este și el neglijat, asemenea fraților lui
La doi ani, un copil începe să aibă un sentiment de identitate și de apartenență. Moment în care va apărea prima comparație, „tu ai acest lucru… , și nu mă…“, „poți să faci asta și nu eu“ … Gelozia conturează deja un câmp de luptă între frați. Și se intensifică atunci când copilul își dă seama tratamentul preferențial al părinților.
Toate acestea ne marchează de la o vârstă fragedă. Atunci când un părinte își alege copilul său preferat și îl umple cu privilegii emoționale și materiale, el îi va face pe ceilalți frați să dezvolte probleme de respect și siguranță. Cu toate acestea, dacă sunt capabili (în timp ce cresc) să-și gestioneze nemulțumirile, emoțiile contradictorii și calitatea scăzută a legăturii emoționale cu părinții, copiii neprotejați pot deveni adulți încrezători.
Trebuie remarcat încă o dată că nici poziția fiului favorit nu este ușoară. Tratamentul diferențiat în care se găsește acesta are un cost ridicat. În multe cazuri duce la negarea proiectului de viață. În plus, este comun ca acești copii să dezvolte un caracter imatur, o stima de sine scăzută și o toleranță scăzută la frustrare.
În concluzie, nu este o situație ușoară nici pentru copilul favorit, nici pentru frații neglijați. Este rezultatul unei educații ineficiente, imature și, în multe cazuri, narcisiste. Creșterea și educarea sunt sarcini care trebuie să se desfășoare corect în toate cazurile. Cu consistență, respect și atenție, pentru a evita ca unii dintre copiii noștri să se simtă neglijați sau diminuați.
Trebuie să ne amintim că identitatea noastră este, de asemenea, construită pe baza unor considerații pozitive, în care ne vedem reflectați și întăriți de dragoste și afecțiune, fără diferențe sau preferințe.
