Mie mi-a placut la scoala. Sau cel putin asa imi aduc aminte. Asa simt cand ma gandesc la scoala. Insa, acum, in calitate de parinte nu sunt sigura ca scoala imi mai trezeste aceleasi sentimente. Ba dimpotriva! Azi scriu despre scoala si fantomele ei!
Si stiu si de ce. Pentru ca o privesc printr-o lupa de sentimente. Printr-o zona de emotii pe care mi le trezeste copilul meu. Pe care mi se transmite sau pe care mi se pare ca mi le transmite.
Desi, fiica mea frecventeaza o scoala faina, cu deschideri largi, o scoala in care nu mizam pe stilul clasic de invatare….vad si traiesc in fiecare zi aceasta stare: scoala trezeste demoni. Scoate la iveala resentimente. Strangeri de inima. Ganduri si emotii pe care nu le cunosteam. Acum , imi dau seama de ce eram atat de agitata la gandul ca incepe scoala. Nu de iuresul de zi cu zi imi era frica, ci de ce urma sa aduca in sufletele noastre scoala.
Fa liniste!
Pentru ca scoala e minunata, insa totusi atat de creatoare de fantome. Sufletesti. De reducere la tacere. De aia, copiii nostri sunt atat de muti cand ii luam de scoala. De aia raspunsul e invariabil BINE, pentru ca ei sunt in alt univers. In alta dimensiune. Si au nevoie de noi ca sa ii scoatem din izolare. Au nevoie de noi ca sa reconecteze. Ca sa isi deschida sufletele.
„Cum a fost azi la scoala?”
„Bine” Si tace.
Si, daca eu nu ma concentrez, continui cu interbarile imbecile. ” Si ce v-a dat de mancare la pranz? Te-ai mai certat cu Darius? Si ce ai facut la dictare? Dar la evaluarea de la mate? Ai teme multe?” Si tirada nu se mai opreste. Insa nu tin cont ca ea nu e acolo.
Dupa ce am ascultat-o pe Otilia ( Mantelers), am aflat mai multe despre tacerea de dupa scoala. Despre mutenia care ii cuprinde si ii schilodeste sufleteste pe copiii nostri. Despre nevoia lor de a redeveni liberi. Despre perioada de tampon de care au nevoie ca sa se descatuseze.
Ce vine dupa scoala?
Cand ii luam de la scoala, copiii nostri au nevoie de NOI. Au nevoie de atingeri si de priviri calde. De mangaiere si de giugiuleala. Au nevoie de rasete si de bucurii. Au nevoie de timp special. Au nevoie de atentie doar pentru ei. De mici suprize si de mici daruri. De voiosie. Au nevoie sa redevina copii.
Copiii simt ca trebuie sa ne recunoasca. Sa se reconecteze cu noi.
Suna ilogic? Pai gandeste- te un pic. Copiii stau la scoala intre 4 si 10 ore. A mea sta de la 8.30 la 15.30. Ca un muncitor la fabrica. Cu pauze, e adevarat. Insa e acolo 7 ore pe zi. 7 ore pe zi in care trebuie sa fie conforma. Sa respecte reguli. Sa nu intarzie. Sa nu vorbeasca, sa nu tipe, sa nu….sa nu…
Prea multe reguli
Rigorile sunt chinuitoare pentru oameni. Darmite pemtru copii!
Si atunci, ma mir ca iau acasa un arici? Ca iau acasa un copil palid si deconectat? E normal intr-un fel. Dar toata concentrarea asta si toata prezenta lor la scoala ii secatuieste. Si atunci au nevoie de libertate. De fuga. De joaca. De descatusare. De ascultare. De golit rezervorul cu emotii grele. De incarcat baterii.
Cand pot sa imi iau copiii de la scoala, incerc sa ii bucur. Sa ii onorez. Sa ii cadorisesc. Sa ii indemn la joaca. Sa le daruiesc din timpul si din energia mea. Sa ma calmez si sa ma setez pe pozitiv ca sa le fac fata. Ca sa pot tine piept uraganelor din sufletele lor.
Si sa ii ajut sa lase in spate o zi grea la scoala.
