Nimeni nu s-a nascut parinte. Aceasta este o consolare si o incurajare pentru mine, in momentele in care (nu ma parati) trebuie sa cumpanesc adanc, sa intreb bunici, pe Simona, sa citesc carti si sa sap internetul, ca sa stiu ce sa fac. Recunosc ca, in timp ce ne ocupam noi parintii, intelept si infailibil, de educatia copiilor, eu una mai trag cu ochiul si la lectiile date de copii. Am invatat sau mi-am reamintit de la ei povesti, jocuri, cantece si poezii, reguli de gramatica, definitii din enciclopedii, sentimente si senzatii. Dintre lectiile pe care le-am invatat, vrand-nevrand, din experienta de a fi parinte, am notat:
1. Sa nu injurDaca mai scapi o ***)@(*#*& in trafic – acolo unde se da masura culturii generale in ocari – o vei auzi repetata de copil, mai devreme sau mai tarziu. Imposibil sa nu. Eu una nu am reusit sa gasesc o explicatie convenabila despre de ce e ok ca oamenii mari sa rosteasca tare si raspicat, in public, cuvintele “urate”, dar nu e deloc ok ca un copil sa faca acelasi lucru. Si ca sa evit intrebarea aceea “Mami, ce e aia…”, imi inghit injuraturile, recunosc, pe la jumatate. Ma opresc la jumatatea ambigua. Nu intotdeauna… (vezi lectia 3).
2. Sa fiu “cea mai buna”
Sa clarificam lucrurile de la inceput: departe de mine de a fi cea mai buna mama din lume. Insa copiii mei n-au aflat inca asta:) Asa ca atunci cand ma numesc “comoara mea”, “planeta mea”, “zana cea buna”, simt: 1. cum creste nivelul increderii in mine – doar copiii spun numai si numai adevarul, nu-i asa? si 2. cum cineva ma trage de maneca, foarte delicat, sa fiu mai responsabila si atenta la tot ceea ce fac. Daca pentru ei ce fac/spun/recomanda parintii este superlativul absolut, ar fi bine sa invete superlativul asta corect.
Pana le va trece si vor ajunge la faza cu “voi nu ma intelegeti”, ma straduiesc sa fiu asa cum se asteapta ei sa fiu si imi trag energia din aprecierile lor inocente. Le si pun pe hartie, ca sa nu uit sa ma folosesc de ele pe post de contra-argumente cand vor ajunge pe la 14 ani.
3. Sa “teamwork” cu masura
Sa zicem ca asta e o lectie primita de la alti copii, nu de la ai mei, Doamne fereste! Doi baieti de familie buna, de altfel politicosi si cu bun-simt, intr-o scoala buna dintr-o metropola importanta, au lucrat in echipa. Primul baiat a mazgalit pe o banca, trunchiat, un cuvant de nereprodus aici. Urat, interzis copiilor. Dar era camuflat, scris ca la “Spanzuratoarea”. Aparea pe acolo si consoana “p”. Al doilea baiat, mereu admonestat ca scrie urat si mananca litere, nu putea rata ocazia sa corecteze si el pe cineva o data, asa ca a pus vocalele si a corectat cuvantul. Restul e istorie… sedinte, perspectiva unor note scazute la purtare… Am retinut partea buna din “teamwork”: responsabilitatile se dilueaza, scapi mai usor.
4. Sa folosesc numaratoarea inversa inainte de a lansa “rachete” ireversibile
Prin clasa a 2-a mi s-a plans baiatul ca a fost agresat de un coleg de scoala. Nu stiu de ce, dar rezolvarea acestor situatii cade tot timpul in seama mamelor. (De fapt, stiu de ce, dar mi-e greu sa recunosc ca unele mame au tendinta gresita sa rezolve conflicte in locul copiilor, tendinta de care tatii au fost scutiti). A doua zi dimineata, sub puternica impresie a celor povestite cu o seara inainte si cu ochii in 14, il duc pe al meu la scoala. In curte, imi arata un baiat, acela insotit si el de parinte, ca fiind agresorul de deunazi. Hotarata, cu o falca in cer si una in pamant, ma reped la nesimtit. Doar ca… nu era el. Am adaugat la falca cazuta si 4 obrajori rosii – ai mei si ai copilului meu cu memorie scurta.
5. Sa rad si sa plang din tot sufletulRasul copiilor este molipsitor. Plansul copiilor este imposibil de ignorat. Ambele sunt transante. Personal imi este de folos o atare simplificare, macar din cand in cand. Asa ca, spre binele meu, ma las molipsita de hohotele lor de ras atunci cand ne uitam impreuna la Stan si Bran sau Despicable Me 2. Deosebesc usor plansul care inseamna “m-am lovit de-adevaratelea” de cel care inseamna “hai sa vedem cine are nervii mai tari”. Si, ca o mama “planeta mea” veritabila, nu plang niciodata.
text: Theodora Szabo, foto arhiva personala
