Interviu – Dana Voiculescu, fondator al Fundației Dana Voiculescu: „Am crescut mereu înconjurată de animale, bunica mea a fost și este o prezență constantă în viața mea și a mamei mele, legătura dintre noi trei fiind una specială.” – Dana Voiculescu, fondator al Fundației Dana Voiculescu
Pentru Dana Voiculescu, implicarea socială nu este un gest ocazional, ci o formă de responsabilitate asumată zi de zi. În acest interviu, fondatoarea Fundației Dana Voiculescu vorbește despre rădăcinile personale ale empatiei sale, despre lecțiile dure din teren și despre convingerea că ajutorul adevărat înseamnă continuitate, nu impuls. O discuție sinceră despre umanitate trăită concret, despre echilibrul fragil dintre inimă și organizare și despre misiunea de a transforma compasiunea în angajament pe termen lung.
Cine este Dana Voiculescu dincolo de rolul public și de cel de fondator al Fundației Dana Voiculescu?
Dana Voiculescu este în primul rând un OM, o tânără curioasă, care încearcă să învețe zi de zi, determinată, ambițioasă, cu o dorință clară de a construi, de a face o diferență, dar conștientă că drumul nu este nici drept și nici neted.
Care a fost momentul sau experiența personală care te-a determinat să faci pasul de la dorința de a ajuta la crearea unei fundații?
Cred că nu un singur moment m-a condus către această decizie, ci un cumul de trăiri și convingeri. Am crescut mereu înconjurată de animale, bunica mea a fost și este o prezență constantă în viața mea și a mamei mele, legătura dintre noi trei fiind una specială. Copiii au făcut parte din evoluția mea, iar exemplul tatălui meu, care a privit întotdeauna către cei aflați în nevoie, alături de multe alte experiențe, au făcut ca acest proiect să prindă viață.
Cum a început, concret, proiectul Fundației Dana Voiculescu? Care au fost primele provocări?
La început a fost o hârtie, trei oameni și niște idei. Mai târziu, odată cu primul proiect, am simțit câtă încărcătură emoțională există în fiecare acțiune și că echilibrul dintre inimă și organizare este o adevărată provocare. Nu este ușor, pentru că te lovești de un volum mare de cazuri, de birocrații, de lipsa continuității, însă când reușești să aduci o schimbare, toate acestea rămân doar niște amintiri.
De ce ai ales să te implici în zona socială și caritabilă și nu doar punctual, ci printr-o structură organizată?
De mică am crescut cu ideea că generozitatea și empatia nu sunt opționale, sunt o responsabilitate, căci familia mea m-a învățat că ajutorul nu se cere, se oferă. Asta am făcut mereu, mici gesturi, dar am realizat că nu e suficient. Am înțeles că generozitatea trebuie să devină un obicei, o permanență.
Când duci o jucărie unui copil și pleci, alegerile ar trebui să continue. Când salvezi un animal și-l lași, cine-l va hrăni mâine? Când alini suferința unui senior astăzi, cine va fi lângă el a doua zi? De aceea, am ales să clădesc fundația. Pentru că acel copil trebuie să știe că nu-i singur. Pentru că animalul salvat merită protecție permanentă, nu doar o singură dată. Pentru că ființele vulnerabile nu trebuie să fie neglijate.
Structura organizată înseamnă transformarea empatiei într-un angajament, într-o promisiune reală pentru fiecare ființă aflată în nevoie. Aceasta este diferența dintre a ajuta și a te angaja, cu adevărat, să fii un sprijin constant.
Ce înseamnă pentru tine responsabilitatea față de comunitate?
Responsabilitatea față de comunitate, pentru mine, înseamnă trei lucruri esențiale: angajament față de cei vulnerabili, continuitate și impact durabil. Responsabilitate înseamnă să mă pun la dispoziția celor aflați în nevoie chiar și atunci când nimeni nu privește, să transform impulsul de compasiune într-un lanț de fapte bune și să construiesc programe care să genereze schimbări reale. Responsabilitatea mea este să fiu prezentă, consecventă și să ofer speranță sub forma unor soluții permanente.
Ce valori sau principii personale te ghidează în toate proiectele pe care le inițiezi?
Valorile morale care mă ghidează sunt: empatia, iubirea necondiționată, transparența și solidaritatea. Acestea au fost motorul care a transformat ideile în practică, chiar și în cele mai dificile momente.
Empatia, îmi dă puterea de a simți, nu doar de a înțelege nevoile celor vulnerabili. Fără empatie, orice acțiune nu ar avea suflet. Mi-am propus să fiu alături de oameni nu doar atunci când totul merge bine, căci solidaritatea crește comunități sănătoase și frumoase.
Iubirea necondiționată mă ține demnă chiar și atunci când obstacolele par de netrecut. Fără iubire, nu aș avea reziliență, iar transparența este principiul care construiește încrederea. Oamenii au fost dezamăgiți prea mult și merită angajamente, nu doar promisiuni.
Ce ți-ai dori să faci mai mult pentru comunitate, dincolo de proiectele pe care le derulezi în prezent prin intermediul fundației?
Ce mi-aș dori să fac mai mult pentru comunitate? Îmi doresc ca proiectele de astăzi să nu fie doar o picătură într-un ocean, iar misiunea mea pe termen lung să fie o moștenire emoțională, nu materială. Vreau să construiesc o rețea de suport emoțional permanent, să combat stigma, căci cea mai mare problemă nu este lipsa de bani, ci lipsa de compasiune și înțelegere.
Mi-aș dori ca oamenii să-și vadă vecinul în nevoie, să vadă animalul flămând, să reacționeze când copiii strigă după ajutor. Cu alte cuvinte, îmi doresc să fiu deschizător de uși, nu doar furnizor de ajutor.
Care sunt problemele sociale care te preocupă cel mai mult și pe care ai dori să le abordezi în viitor?
Problemele sociale care uneori îmi îngheață inima și pe care vreau să le abordez țin de accesul limitat la resurse educaționale pentru copiii vulnerabili. Din păcate, analfabetismul continuă să creeze generații pierdute, în condițiile în care educația nu ar trebui să fie un privilegiu, ci un drept. Sunt copii care nu merg la școală nu pentru că sunt leneși sau lipsiți de capacitate, ci pentru că nu au cărți, haine, transport și sprijinul necesar pentru a depăși momentele dificile.
Aceste lipsuri creează o prăpastie: copiii ai căror părinți își permit merg la școli private, cu profesori buni, tehnologie și oportunități, în timp ce copiii vulnerabili rămân în clase aglomerate, cu manuale vechi și profesori epuizați, lipsiți de resurse și pasiune.
Există inițiative sau idei la care te-ai gândit, dar care sunt încă în faza de proiect?
Fundația Dana Voiculescu este un organism viu. Orice organizație non-profit care își propune să genereze o schimbare reală trebuie să fie flexibilă, în dialog constant cu comunitatea pe care o servește și deschisă la nevoi aflate într-o continuă transformare. Nu suntem o mașinărie birocratică ce repetă aceleași programe an după an. Suntem o structură vie, cu inimă și urechi deschise, preocupată constant de identificarea necesităților comunității FDV, iar acest lucru ne menține relevanți.
Cum decizi în ce proiecte vă implicați și căror cauze să acordați prioritate?
Regula de aur este simplă: nu inițiem un proiect dacă nu răspunde unei nevoi reale, dacă nu se aliniază misiunii și celor trei piloni ai fundației: Educație, Solidaritate și Voluntariat, dacă nu îl putem desfășura în condiții optime și dacă nu putem asigura continuitatea acțiunii. Fiecare proiect este o cărămidă în plus la construirea unei comunități solide, iar prioritățile noastre vizează soluționarea unor situații sociale concrete, identificate direct pe teren.
Cum reușești să îmbini activitatea profesională, implicarea socială și viața personală?
Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că găsirea unui echilibru rămâne o provocare pentru mine. Recunosc că, de multe ori, îmi canalizez toată energia într-o singură direcție, uitând cine sunt dincolo de rolurile pe care le am în societate. Dar sunt încă tânără, nu? Caut, învăț să mă ascult în fiecare zi și sunt convinsă că voi găsi cheia.
Ce te încarcă emoțional și ce îți oferă energie în zilele foarte solicitante?
Mă încarcă emoțional fiecare zâmbet al unui copil fericit și împlinit. Copiii zâmbesc cu tot sufletul, iar bucuria lor este molipsitoare. Mă încarcă emoțional fiecare animal hrănit și salvat, căci simt că universul devine mai uman. Mă încarcă profund gândul că oamenii se întorc la ceea ce este fundamental: grija pentru ceilalți.
Și mă încarcă fiecare strângere de mână a unui vârstnic plin de recunoștință. Când un bunic îți ia mâna și nu o mai lasă, pentru că e singur de ani de zile și tu ești singurul om care s-a gândit la el, acea strângere de mână cântărește mai mult decât orice proiect pe hârtie.
Care a fost cel mai emoționant moment trăit în cadrul activităților fundației?
Nu aș alege un moment anume, ci o trăire: aceea care apare atunci când un cadou înmânat unui copil, o ușă deschisă unui bătrân singur sau liniștea din ochii unui animal pe care îl iau în brațe fac ca timpul să încetinească. În acele clipe văd încredere, recunoștință și simt că ceea ce fac are sens.
Cum gestionezi momentele dificile sau situațiile în care realitatea din teren este copleșitoare?
Gestionarea momentelor dificile înseamnă să-mi îmbrățișez emoțiile, să-mi permit pauze, să distribui responsabilitățile, să cer și să ofer sprijin și să reîncadrez fiecare provocare prin prisma faptelor bune pe care mă străduiesc să le fac în fiecare zi. Chiar și atunci când realitatea de pe teren pare copleșitoare, rămân ancorată în misiune, în comunitate și în speranța că, pas cu pas, construim un viitor mai luminos pentru toți cei pe care îi întâlnim.
Ce ai învățat despre oameni și despre tine din această experiență?
Despre mine am învățat că am resurse pe care nici nu le bănuiam și că, în viață, ai nevoie în primul rând de sens, dincolo de reușite. Despre oameni am învățat că, în ciuda greutăților, poți rămâne recunoscător vieții, că nu toți reacționează la fel: unii îți oferă înapoi lumina, iar alții te provoacă. Însă umanitatea nu este abstractă; o construim în fiecare zi, atunci când înțelegem că schimbarea trebuie să înceapă de la noi.
Ce mesaj le-ai transmite celor care își doresc să se implice, dar nu știu de unde să înceapă?
Nu trebuie să fii un erou salvator, ci trebuie doar să fii prezent acolo unde este nevoie de tine. Dacă ai simțit și ai văzut o nedreptate, o suferință sau o nevoie, acel sentiment este semnul că trebuie să faci ceva. Nu ești singur: pe rețelele sociale, prin ONG-uri locale sau prin prieteni, există oameni care fac deja mult bine. Alătură-te lor.
Dacă ai putea defini misiunea personală într-o singură frază, care ar fi aceea?
Există un citat care mi-a fost punctul de plecare și după care mă ghidez zi de zi: „Hrăniți speranța cu fapte bune!” (Bartolomeu Anania).
