„Vreau sa mor! Vreau sa dispar de pe planeta asta!” Stefan mi-a spus aceste cuvinte cu ochii lui aproape negri plini de lacrimi gata sa ii curga pe obraz. Iusti Damian ne povesteste prin ce a trecut alaturi de fiul sau, Stefan
Aveti un minut sa va puneti in locul meu si sa contabilizati toate starile prin care poate trece un parinte cand aude aceste cuvinte, dupa care putem sa le comparam. Gata?
Incep eu. Uimire?! Panica?! Spaima? Nervozitate? Si la toate astea, mai adaugati ceva: dorinta de razbunare pe cine l-a facut sa-si doreasca acest lucru. Acum, cand scriu si stiu ca a fost doar un accident izolat, sunt mai linistit, dar atunci am fost intr-o stare de surescitare pe care n-am mai simtit-o niciodata. Aceea pe care orice parinte cred ca o simte atunci cand copilul lui este intr-o situatie limita.
Vreau sa mor!
Dintre toate sentimentele pe care le-am trait atunci, doua mi-au ramas intiparite in minte si in suflet. Frica si dorinta de razbunare. Frica de a nu i se intampla ceva rau copilului meu si dorinta de razbunare impotriva celor care l-au determinat pe fiul meu sa spuna asa ceva. Dupa ce am discutat cu el si am aflat ce se intamplase, am incercat sa ii explicam ca, uneori, adultii si copiii spun lucruri care ranesc (si, da, in majoritatea timpului lucrurile pe care si le spun copiii ranesc si dor!), ca el nu are niciun motiv sa-si doreasca sa dispara de pe planeta, pentru ca si eu si Sorina il iubim mai mult decat orice pe lume, mintea mi-a fost cuprinsa de dorinta de razbunare.
Ce se intamplase, de fapt, am aflat mai mult din telefoane date altor parinti, care au aflat, la randul lor, de la prietenii lui Stefan. Colegii lui au inceput sa strige la el sa dispara din scoala si de pe pamant deoarece din cauza lui nu au iesit in pauza. De ce nu iesisera, de fapt? (varianta pe care o veti citi mai departe este doar ce am reusit sa compun din diversele povestiri ale colegilor lui si n-o sa stiu niciodata ce s-a intamplat de fapt). Un profesor nu i-a lasat sa iasa in pauza, pentru ca Stefan se certase cu niste colegi si, pentru că in scoala erau niste vizitatori, a considerat ca acest lucru ar fi fost un punct negru pe obrazul scolii.
Cum e cu copiii?
Colegii lui, care au tot 7 ani, au inceput sa strige la el pentru ca l-au considerat vinovat. Mai grav este ca printre cei care au strigat acest lucru erau copii pe care eu ii consideram prieteni de-ai lui Stefan si de-ai mei. Da, ati citit bine! Prieteni de ai mei! Copii cu care eu m-am jucat pentru ca, recunosc, mie imi plac copiii, si care au considerat ca e momentul ca Stefan sa dispara din viata lor. Aceasta revelatie m-a orbit. Nu trebuie sa imi dati dreptate, ba chiar va rog sa considerati ca este o prostie, dar eu sunt genul de parinte care ar da foc lumii pentru copilul meu.
„Vreau sa mor! Vreau sa dispar de pe planeta asta!”
Vestea buna e ca Stefan si-a revenit mai repede decat credeam (si mult mai repede decat noi doi) si toata criza a fost doar un incident izolat. Dupa cateva zile, mi-a spus ca un prieten de-al lui i-a cerut scuze pentru ca l-a huiduit in clasa si, dupa lumina din ochii lui, mi-am dat seama ca era fericit din nou. Isi reconstruise lumea. Aceeasi lume careia eu i-as fi dat foc daca i se intampla ceva rau.
