Când vorbim despre rolul tatălui în creșterea copilului, este important să ținem seama de contextul social în care trăim și de schimbările profunde care au loc. În ultimele decenii a cam dispărut figura tatălui autoritar și distant. Din aceste schimbări se naște o schimbare radicală a stilului de viață și a celui educațional. Pentru un bărbat, a deveni tată este un proces diferit și mai lent decât în cazul unei femei care devine mamă.
Tatăl trăiește rolul de „cap al familiei”, un proces care se realizează în funcție de așteptările sale de om și de conștientizarea dobândirii unui nou statut social. Mama devine, chiar de la început, mamă atât cu trupul, cât și cu mintea.
În mamă există adesea dorința (conștientă sau nu) de „non-creștere” a copilului. În timp ce tatăl are sarcina de a „tăia” acest cordon ombilical. Astfel, copilul are ocazia să se confrunte cu lumea exterioară și să-și construiască calea vieții. Apariția figurii paterne este fundamentală de la vârsta de 3 ani. Și încurajează copilul să se confrunte cu etapele evolutive care îl vor conduce spre autonomie.
Diferențe între implicarea paternă și cea maternă
Prezența mamei este legată de nevoile materiale, emoționale, de dimensiunea internă a personalității. Prezența tatălui este legată de sfera de activitate, joc, explorare, timp liber. Rolul de tată este adesea pus în umbră, în cazul în care nu subestimat, în favoarea relației unice mamă-copil. Unul dintre cei mai autoritari psihologi ai copilului, Michael Lamb ne învață că tații nu ar trebui să fie uitați sau dați la o parte, pentru o dezvoltare sănătoasă a copilului. Prin urmare, tații au tot dreptul de a fi tată.
Fiecare părinte are rolul său
Este important ca ambii părinți să înțeleagă importanța colaborării și să țină seama de diferitele roluri care sunt esențiale pentru bunăstarea copiilor. Această conștientizare îi va ajuta să satisfacă mai bine nevoile copiilor lor. Astăzi toată lumea știe că în creșterea copilului, dacă ambii părinți sunt implicați, acest lucru permite copiilor să obțină mai multe abilități cognitive și motorii. Să se bucure de o bună sănătate fizică și mentală, să fie mai încrezători în sine, curioși și empatici.
Dragostea tatălui este diferită de dragostea mamei
Mamele și tații sunt părinți diferiți, iar această diferență reprezintă un mare avantaj pentru copii. Erik Erikson, un pionier al psihologiei copilului, a explicat că dragostea tatălui și dragostea mamei sunt tipuri de iubire de o calitate diferită. Dragostea tatălui este un tipul de iubire cel mai așteptat, mai mult instrumentală decât dragostea unei mame.
Părinții joacă diferit rolurile
Mamele și tații au un fizic diferit, dar și diferite moduri de a interacționa cu copiii lor. Copiii au nevoie de blândețea mamei, precum și de vigoarea tatălui. Ambele oferă securitate și încredere. Toată lumea, cu propriile căi, poate comunica dragostea și intimitatea.
- Tații tind să se joace cu copiii lor, iar mamele tind să aibă grijă de ei.
- Tații se pot lupta sau își pot arunca copiii în sus, în aer, în timp ce mamele sunt mai precaute și tind să ia mai multe măsuri de precauție.
- Tații sunt mai agitați în joc, în timp ce mamele sunt mai liniștite.
- Tații încurajează concurența, mamele încurajează echitatea.
- Tații încurajează independența, în timp ce mamele încurajează securitatea.
- Tații ajută copiii să învețe un echilibru sănătos între timiditate și agresiune.
Părinții comunică diferit
Cercetările au arătat că atunci când vorbesc cu copiii, mamele și tații sunt diferiți, comunică diferit. Când ne referim la comunicare, mama facilitează comunicarea imediată. Mamele apelează la un limbaj simplificat, cu cuvinte ușoare și adesea camuflate cu sunete onomatopeice. Ele vorbesc într-un mod copilăresc. Prin urmare, mamele coboară la nivelul copilului lor.
Nou-născutul reacționează diferit față de stimulii mamei decât față de cei ai tatălui. Acest lucru este legat de comportamentul părinților:
– mama tinde să se sincronizeze cu comportamentul copilului
– tatăl adoptă de multe ori atitudini bazate pe emoție și stimulare jucăușă.
Interacțiunea celor două niveluri este funcțională și pozitivă pentru creșterea copilului: prezența activă a unui singur părinte nu satisface pe deplin nevoile copilului.
