De ce un copil minte? Chiar asa? Stii? Dacă e să începem cu copiii preșcolari, nu putem spune că aceștia mint, deoarece ei nu cunosc noțiunea de a înșela, așa cum o cunoaște un adult.
Este mai corect să spunem că ei ne spun niște „povestioare”. În plus, reacția lor, la vârsta asta, este o atitudine sănătoasă, deoarece demonstrează o aspirație spre autonomie și o voință diferită de cea a părinților.
Greseli si atitudine
Eu obișnuiesc să-i spun copilului meu, că o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată, iar el mi-a mărturisit mereu dacă a făcut ceva ce nu i s-a părut chiar potrivit. Cu timpul, chiar nu putea sta liniștit și nu putea ascunde nimic. Până la urmă îmi spunea și se elibera de acel stres. Uneori chiar mă suna de la școală sau de pe drum, nu avea răbdare să dea direct ochii cu mine. Apoi, în stilul lui comic, completa: „dacă jumătate din greșeală e iertată pentru că am recunoscut, jumătate mă ierți tu și gata”. Și cum să nu-l ierți, când îl auzi spunând așa? Plus, că nu erau cine știe ce întâmplări grave și nici nu a mințit.
De ce un copil minte? Iată ce ne spune și ce recomandă psihologul, Dr. Francesca Santarelli:
„Minciunile reprezintă pentru copil o fază evolutivă absolut normală, inevitabilă și chiar necesară, destinată, în general, să fie rezolvată odată cu progresul dezvoltării. Toți copiii și adolescenții spun mai devreme sau mai târziu câteva minciuni. Fiind atenți la conținutul minciunilor copiilor dvs., puteți înțelege multe lucruri despre universul lor și despre relația lor cu voi. Așa cum se întâmplă în vise, minciunile sunt de fapt reflexia credincioasă a nevoilor, dorințelor și temerilor lor. Prin minciuni, copiii își pot construi propriul lor spațiu secret, la jumătatea drumului lor în lume, între realitate și fantezie. O lume care poate fi rezervată pentru stocarea de sentimente sau emoții pe care se tem să le arate (rușine, gelozie). Acesta este motivul pentru care mamele și tații nu trebuie să se îngrijoreze sau să se simtă trădați și înșelați de mici minciuni nevinovate.”
De ce un copil minte? Când descoperă copiii minciuna?
Conform aceluiași psiholog, copilul descoperă minciuna în jur de 3-4 ani, când înțelege că este posibil să nu spunem totul, să spunem lucruri false și să inventăm lucruri inexistente. Minciuna poate juca un rol important în dezvoltarea sa cognitivă. Copilul înțelege că, prin ea, gândirea lui interioară este doar a lui și că alții, în special părinții, nu pot ghici gândurile sale. „Nu am fost eu!“, „Nu am făcut eu”, fraze pe care le auzim deseori. E modul celor mici de a scăpa de probleme, de a se feri. Dar totodată nu doresc nici să dea vina pe altcineva neapărat, din dorința de a nu-i face pe cei dragi să sufere. Sunt și cazuri de copii care învinuiesc pe altcineva, fără ca persoana respectivă să fie deloc implicată. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceștia își dau seama că prin negarea realității, vina nu este ștearsă. Primul aspect, din care izvorăște minciuna, este dictat de dorința copilului de a fi exact ceea ce vor părinții săi. El nu vrea să-i dezamăgească. Cu alte cuvinte, vrea să ofere o imagine mai frumoasă despre el. Minciuna, prin urmare, îi slujește să nu-l dezamăgească pe mama și tata.
De ce un copil minte? Ce se întâmplă la 9-10 ani?
Mai târziu, în jur de 9-10 ani, copiii învață tehnica disimulării, arta de a nu spune o minciună prin ascunderea unei părți a adevărului. Poate spune că a fost lăudat pentru ceva în ziua respectivă, dar nu spune că a fost și certat pentru o cu totul altă situație. Pentru că el crede că nu a mințit chiar și mai ales oferă o scuză excelentă: „Nu știam, jur“, „Am uitat, doar „,” Jur că v-aș fi spus „. În cele din urmă, în timpul adolescenței, minciuna este o modalitate de a-și afirma propria identitate și a continua să urmărească calea evolutivă către autonomie. Nu toate minciunile au aceeași greutate și nu sunt întotdeauna adevărate minciuni.
Există diferite tipuri de minciuni:
1) Minciunile scutirii „Nu eram eu”. De obicei, ele tind să dispară odată cu creșterea copilului, dar, în cazul în care persistă după șapte ani, înseamnă că copilului îi este frică de pedeapsă, judecata severă a părinților și o posibilă dezaprobare a lor. El continuă să folosească minciuna, pentru a se apăra de atitudinea lor fără compromisuri. Există o mare nesiguranță care face mai dificilă asumarea responsabilității pentru acțiunile cuiva. Așadar, este mai bine să minți, decât să-ți dezamăgești părinții. Copilul trebuie să învețe că se poate întâmpla oricui să facă greșeli. Că nu există nici un motiv să-i fie rușine sau să se simtă vinovat.
2) Defăimarea „Nu eram eu, dar era el!”: E mai grav decât în primul caz, deoarece copilul care încearcă să se salveze, cu prețul „distrugerii” celuilalt. Este un comportament antisocial, dar ar trebui să fie tratat cu indulgență, dacă dorești să realizeze o schimbare, cum ar fi învățarea copilului că există și alte modalități de a face față problemelor.
3) Minciuni consolatoare: există copii care inventează povești pentru a găsi consolare. Sau pentru a găsi siguranță și pentru a rezolva situații dificile cu un sfârșit fericit. Sunt copii care mint pentru că se simt puțin iubiți și apreciați și, mai presus de toate, nefericiți și, prin urmare, încearcă să înfrumusețeze realitatea. Din nou, nu sunt minciuni clare, dar copilul încearcă să-și îndeplinească anumite dorințe cel puțin în imaginația lui. Un copil, de exemplu, spune că are o mulțime de prieteni, atunci când, în realitate are doar câțiva. Părinții trebuie să înțeleagă mesajul acestor „minciuni” consolatoare și să-l ajute în acea direcție. În plus, un copil care minte este inteligent și autonom. Poveștile celor mici și interpretarea lor, a episoadelor zilnice sub semnul imaginației, constituie o etapă fundamentală a dezvoltării autonomiei, a dezvoltării cognitive.
Lumea copiilor este dominată de fantezie
Un episod dintr-o întâmplare este povestit diferit de copil, față de adult, dar aceasta nu implică dorința de a înșela în mod voluntar interlocutorul. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că limitele dintre realitate și fantezie sunt încă foarte slabe la vârste mici .
Legătura temporală nu aparține lumii copiilor, care trăiesc într-un fel de „aici și acum”, unde spațiul, timpul și relațiile sunt „distilate” între senzațiile emoționale și cele corporale.
Potrivit psihologului și pedagogului elvețian J. Piaget, în esență, înainte de vârsta de șase sau șapte ani, mintea copiilor este dominată de gândirea magică: realitatea se amestecă cu fantezia, fără nici o legătură logică.
Iată câteva sfaturi pentru a-i învăța pe copii să evite minciunile:
– Părinții trebuie să-i transmită conceptul de încredere copilului. Cei care spun adevărul merită încredere. Și cu o persoană în care crezi, sigur că vrei să-ți petreci mai mult timp. Pe de altă parte, celor care mint, nu merită să li se acorde încredere și trebuie ținuți la distanță.
– Copilul trebuie învățat să facă diferența dintre realitate și fantezie. Când vorbiți despre povestiri inventate le spuneți, de exemplu: „aceasta este cu adevărat o poveste bună”. Trebuie precizat ce este invenție/poveste și ce este realitate. Numai așa copilul va putea face diferența între cele două.
– Minciuna ascunde uneori o dorință. Dacă există o problemă, încercați să înțelegeți de ce a mințit. Dacă minciunile ascund o problemă, propuneți o soluție alternativă. Explicați-i de ce nu este împlinită dorința lui.
– Nu etichetați niciodată un copil ca un „mincinos”, riscați să îl simțiți așa și, în timp, poate corespunde etichetei.
– În momentul în care copilul își recunoaște sincer greșelile, nu trebuie să-l pedepsești; făcând astfel, copilul (sau adolescentul) va învăța că este rău să spună adevărul și că, în schimb, este mai inteligent să mintă.
– Evitați să-l pedepsiți pentru o mică minciună, ați risca să declanșați spirala minciunilor pentru a evita o nouă pedeapsă.
– Întotdeauna dați un exemplu bun! Trebuie să încercați să nu mințiți niciodată copiii, atunci când pun întrebări dificile sau jenante.
