Empatia si deschiderea fata de copilul tau il pot face un viitor adult fericit. Privitul in ochi, mangaierea si dorinta de a afla ce se afla in spatele primului NU sunt gesturi care ii vor da aripi copilului tau pe viitor. Intelegerea si dorinta ta de a-l ajuta sa treaca dincolo de frica il vor face sa stie ca el CONTEAZA.
Se apropie sezonul taberelor. Cam da! Copilul tau cere de cateva luni sa mearga in tabara alaturi de prietenii lui. Si uite asa, dupa multe discutii intre parinti, liste intregi de pro si contrauri, eforturi financiare semnificative, cel mic poate merge in tabara.
Si apoi ce se intampla? Chiar cu cateva zile inainte de momentul plecarii, copilul devine mofturos si plangacios. Si supriza: iti marturiseste – in cele din urma – ca s-a razgandit in privinta taberei si nu mai vrea sa mearga. Pare ca nu da nici doi bani pe efortul nostru! Si asta doar din cauza ca s-a certat cu prietenii lui si nu vrea sa fie singur si departe de familie.
Tie cum iti suna? Familiar? Si, poate, nu e vorba musai de o tabara, insacu totii am experimentat frustrarea razgandirii celui mic dupa ce noi deja am depus eforturi semnificative pentru a-i face pe plac.
Sunt momente in care iti vine sa-ti smulgi parul din cap, ca sa nu mai vorbim de perdaful pe care copilul il primeste. Cu toate acestea, niciun santaj, niciun „ti-am zis eu”, nicio „mita” acordata celui mic nu va rezolva problema. „O mana de fier”, vor spune multi, „este necesara pentru a pune micul nerecunoscator la punct si a-l trimite verand-nevrand in tabara sau a-l face sa faca exact cum vrem noi. Doar puterea este in mana adultului”.
Asa este: puterea este in mana adultului! Puterea de a face lucrurile altfel, de a-si educa copilul cu empatie.
Conteaza pe empatie
Hai sa ne gandim ce am fi facut daca cel mic facea o enterocolita cu cateva zile inainte de plecare? Cu toata dragostea si intelegerea l-am fi tinut acasa, nu? Evident, sunt si parinti care isi cearta copii cand se imbolnavesc, gasindu-i vinovati ca au mancat cu mainile murdare sau nu s-au imbracat destul de gros, etc. Dar este putin probabil ca aceia sa citeasca aceste randuri… Asa ca, daca in cazul unei probleme fizice copilul primeste dragostea si empatia noastra, de ce n-am face la fel si atunci cand apare o problema emotionala? De ce castiga fizicul in fata emotionalului? Deoarece boala fizica are potentialul sa ne omoare? Crezi ca o sanatate emotionala precara nu poate omori? Vestea proasta este ca, daca nu ne omoara prea curand, lipsa de empatie ne predispune unei vieti traite incomplet si pe termen lung, efectele asupra noastra si a celor din jur pot fi devastatoare. Daca nu vrei ca puiul tau sa traiasca o viata de emotii ascunse, pentru care sa se rusineze si in prezenta carora sa se simta inadecvat, nedorit si problematic este momentul sa ne gandim la alte variante de raspuns.
Ce ar fi daca dupa anuntul celui mic despre faptul ca nu mai vrea sa mearga in tabara, te-ai aseza la nivelul lui, i-ai cauta privirea si i-ai spune: „Da, dragule, si eu m-am temut cand eram mica si am plecat in prima tabara din viata mea. Sunt destul de multe zile in care vei sta departe de casa, nu? Faptul ca te-ai certat cu Teo si Andi te face sa-ti fie si mai frica sa pleci, nu?”. Cream astfel un spatiu sigur, liber de mustrari si reprosuri. Un spatiu in care cel mic simte ca isi poate exprima emotiile de disconfort, castigand o mai buna intelegere asupra acestora, constientizand in acelasi timp ca le poate face fata. Deoarece el nu este singur cu toate aceste sentimente grele.
Care este rolul parintelui in orice moment dificil? Sa se aseze alaturi de copil si sa deschida poarta comunicarii. Nu sa mituiasca cu bomboane si alte promisiuni legate de recompense materiale si nici sa il puna rapid la punct. Ci dimpotriva sa intrebe copilul cum se simte, incercand sa il inteleaga. Sa asculte cu rabdare copilul si sa il ajute sa navigheze prin apele tulburi ale emotiilor de disconfort: frica, furia, tristetea.
Emotiile conteaza
Dar nu asa cream monstri cu care nu ne vom mai intelege deoarece ne vor manipula obtinand de fiecare data ceea ce doresc? NU! In felul acesta copilul afla ca parintele este atent la emotiile lui, ca ele sunt reale si importante, demne de compasiune si empatie si ca toate fiintele umane trec prin emotii pentru care nu trebuie sa se rusineze. Copilul este mai aproape de a castiga niste aptitudini vitale: intelegea propriilor emotii si ale celorlalti. Astfel, este mult mai putin probabil ca o persoana care se simte iubita si inteleasa, sa vrea sa manipuleze.
Pe langa asta, ideea nu este ca cel mic obtine tot ce-si doreste, ci obtine atentia si empatia noastra.
Exercitiul pentru parinte este cel de a se pune in locul copilului si a examina cum se simte acolo. Mic, lipsit de putere si control, frustrat, tris. Exercitiul de a ne reaminti de situatii similare din copilariile noastre ne poate ajuta sa-i intelegem mai bine pe cei mici. Daca facem asta, ne vom aminti ca tot ce ne doream pe atunci era intelegere si suport, cu alte cuvinte, am fi vrut sa auzim ca nu suntem ciudati si avem un comportament nepotrivit, ci ca suntem normali si buni si demni de a fi iubiti.
A fi parinte este deosebit de greu! Cateodata simti ca-ti vine sa-ti iei campii! Dar in acelasi timp este una dintre marile oportunitati de crestere si invatare din viata oricarui adult. Folosind empatia si antrenamentul emotional in conversatiile cu copilul, mai ales in acelea care simtim ca ne vor duce in locuri intunecate, si observand diferentele pe care acestea le produc in relatie, cream o mai buna intelegere asupra emotiilor, atat pentru noi cat si pentru copil.
sursa: gottman.com
