Ce am invatat (pana) la 37 de ani?

Aniversarea e pentru unii priej de facut bilanturi. Iar pentru altii e pur si simplu o zi frumoasa. Asa e si pentru mine. Asa a ajuns sa fie si pentru mine dupa cativa ani lungi de cautari.

 

Chiar asa. Ce am invatat? 37 de ani e o cifra consistenta. Mai ales daca o privesti de la varsta de 23 de ani. Sau de la 16. Dar, azi, mai mult decat oricand nu mi-am propus nimic. Nici macar o analiza. Nici macar un regret. Ci, doar un exercitiu de sinceritate.

O amica imi spunea ieri pe Facebook ca o „sa fiu o baba misto. Ca la nici 37 de ani, sunt o femeie realizata, cu un job fain si cu 2 copii minunati”. Si tind sa ii dau dreptate. M-am trezit azi senina. Fara stresuri suplimentare, in afara de cele clasice: scoala copilului mare, mic dejun si pastrarea calmului in conditii de isterii matinale.

Nu stiu voi cum sunteti sau cum erati, daca asta mai conteaza, insa eu acum vreo 10-15 ani imi faceam planuri detaliate cu ce trebuie sa bifez si unde trebuie sa fiu la x ani. Faza pe care am depasit-o in jur de 27 ani si pe care am uitat-o definitiv la 30 de ani. Pentru ca abia atunci am pornit in cautarea intelepciunii interioare. A linistii si a seninatatii. Si excursia asta pare sa fie cea mai complexa si mai complicata treaba pe care am intreprins-o vreodata. Pe care o construiesc zi de zi.

Acestei trebusoare ii se adauga jobul de parinte. Unul dintre cele mai faine si mai coplesitoare ( stiu, e un stereotip, dar ce conteaza:). Pentru ca, daca stau bine sa ma uit in jur, fetele mele, de 7 (aproape 8 ani) si 3 ani sunt cea mai mare bogatie a mea. Si a sotului meu, sunt convinsa. Ele sunt cele care ne anima si ne dau aripi. Sau ni le taie dupa caz. Ele sau pentru ele invatam sa lasam de la noi. Sa ne cerem mai repede iertare. Sa ne bucuram mai mult si sa vrem sa le oferim si mai mult si  mai bine. Mai ales din timpul nostru. Pentru ca, asta e ceea ce conteaza cel mai mult.

Am constatat si constat in fiecare zi ca nu e asa important cate gecute sau tricouri sau lego-uri conteaza pentru un copil. Nici sa le avem pe toate Maia inoata, danseaza, viseaza sau bebe Bebebeco. Ci ce facem cu ele. Cum le traim. Cum le simtim alaturi de copiii nostri.  Cum ne daruim lor. Cat stam cu ei. Cum stam cu ei.

Sa te lasi trait de viata, sa fii recunoscator – asta conteaza!

Seara trecuta a fost foarte lina. Si motivul a fost simplu. Nu am incarcat-o cu presiune si cu deadline-uri. Am facut teme, in timp ce si eu imi terminam urgentele de la birou, am mancat cate o portie de orez de lapte si apoi ne-am jucat…in tihna, fara mari griji ca facem un dezastru in bucatarie. Am pregatit plastilina de casa. ROZ. Cu gelatina, cu faina. A fost un dezmat total. Si, desi am spalat de doua ori pe jos in casa, ca sa scap de aluat, bomboane de plastilina si faina, a meritat tot efortul. Pentru ca am avut o seara tihnita, vesela si cu pace in familie. Cu pace intre surori. Cu o masa fara mofturi, fara neplaceri. Si cu o culcare lina.

Si mi-am dat seama ca asta e ceea ce conteaza. Sa te lasi trait de viata, cum zicea bunul Wayne Dyer. Sa fii recunoscator. La multi ani mie si fiecaruia dintre voi!

text: Diana Cotoros

 

Articole asemanatoare:

My title page contents