Rușinea la copii. Este bună sau nu… și cum o recunoști?

Rușinea la copii

Rușinea (din latinescul verecundia ) este o emoție care a primit o atenție deosebită în psihologia dezvoltării emoționale. Spre deosebire de bucurie, frică, furie, emoții care sunt evidente, rușinea se caracterizează prin expresii destul de limitate. Cu toate acestea, printre emoțiile sociale (care includ, de exemplu, mândrie, jenă, invidie), rușinea este una care prezintă reacții fiziologice și moduri expresive care sunt mai perceptibile. 

 

Conform specialiștilor, rușinea apare odată cu conștiința de sine și se dezvoltă în intervalul de vârstă 2-4 ani. Aceștia consideră că apariția și manifestarea acestei emoții sunt legate de gestul particular al copilului (în timpul probelor cunoscute de auto-recunoaștere în oglindă – Gallup 1977) de a aduce mâna la nas, după ce a fost colorată în roșu, fără știrea lui. Comportament care este interpretat ca un semn al conștiinței de sine și care apare în perioada de creștere, în care copiii încep să manifeste forme de jenă și rușine.

Principalii indicatori sunt mișcarea și postura corpului, în special atitudini de evitare: curbarea spatelui spre înainte, plecarea capului și ascunderea feței cu mâinile sau brațele. În plus, copilul se îmbujorează atunci când e rușinat.

 

Rușinea la copii. E bine sau nu să-ți rușinezi copilul?

 Ruşinea este o emoţie normală. Cu toate acestea, nu e nevoie și nici bine să-l faci pe copil să se simtă rușinat de o situație anume.

Ruşinea este utilă și pozitivă, atunci când vine din interior, din conştiinţa morală a copilului. Când rușinea este provocată din exterior, cu scopul de a-l pedepsi pe copil sau de a-l umili, avem de-a face cu o ruşine nesănătoasă, chiar nocivă.

Când un copil care este mereu ruşinat de către ceilalţi

  • scopul lui va fi acela de a se apăra şi de a se ascunde şi mai bine de ei. Asta nu-l face mai dornic să respecte regulile, ci îl va determina să găsească modalităţi de a le fenta;
  • acesta nu devine mai conştient de propriile greşeli. El își va căuta scuze ca să se apere;
  • nu vrea să le facă altora pe plac mai mult, ci doar se ascunde de ei;
  • va crede că este o persoană rea şi îşi va forma o imagine de sine negativă.

Prin urmare, a-ți rușina copilul nu este deloc potrivit și nici nu este soluția unei probleme. Scopul tău nu este de fapt ca el să simtă ruşinea. Îți dorești ca el să aibă o instanţă morală interioară pe care să o respecte și să nu o încalce. Doar astfel el nu se va simți rușinat!

În loc de  „Să-ţi fie ruşine”:

  • îndrumă-l să îşi formeze o instanţă morală. Căutați împreună cât mai multe răspunsuri la întrebarea: Ce e bine să fac? Cum ar trebui să mă comport în această situaţie? Copilul trebuie să afle și să înțeleagă de ce anumite lucruri sunt bune şi altele rele;
  • fiți prieteni și astfel el va avea încredere să-ți spună și lucrurile care ar putea să-l facă să se rușineze. Ba chiar veți putea găsi soluții împreună;
  • ajută-l să-și dezvolte capacitatea de auto-evaluare. Astfel, va știi singur când a greșit cu ceva;
  • ascultă-ți copilul și creează cu el o relaţie de încredere, în care el are curajul să-ţi arate că a greşit, în loc să se ascundă. Doar când este capabil să-şi asume greşeala făcută poate găsi soluţii de a o repara.

Dacă totuși nu există rușine la copilul tău, trebuie să afli de ce se întâmplă asta. Reține și învață-l și pe copil: rușinea din interior te ajută să-ți dezvolți conștiința morală, pe când cea din exterior este periculoasă. Ele nu au legătură una cu alta.

Prin urmare, rușinea la copil este benefică atunci când vine din interiorul lui, când funcționează ca propria lui judecată pentru ceva ce a făcut sau i s-a întâmplat. Când alții îl pedepsesc, judecă și arată cu degetul, această rușine din exterior nu este deloc bună și trebuie evitată.

 

My title page contents