Adopție – Când și cum îi spui copilului tău că este adoptat?

Adopție - când și cum îi spui copilului tău că este adoptat

Adopție – Când și cum îi spui copilului tău că este adoptat?

Se întâmplă foarte des ca părinții adoptivi să se întrebe cum să-i spună copilului lor că e adoptat. Ei nu știu cum să-i explice tot ceea ce s-a întâmplat în viața sa, când să o facă și ce cuvinte să folosească. Momentul e amânat de multe ori, tocmai pentru că e unul dificil.

Adopție. Realitatea, baza poveștii

De fapt, cunoașterea realității adoptive trebuie să devină parte a relațiilor normale care au loc în cadrul familiei. Atât copilul, cât și părinții trrebuie să fie capabili să vorbească liber și liniștit în timpul vieții cotidiene, la momentele potrivite. Subiectul adopției nu trebuie să devină un secret sau, dimpotrivă, repetat continuu și insistent. Trebuie dezbătut, pentru că doar așa nu vor mai exista întrebări mult prea târziu și nu se va ajunge la situații dezastruoase.

Construirea poveștii despre cum a fost adoptat copilul este o sarcină foarte importantă pentru a construi legătura dintre părinți și copii. Acest lucru poate permite părinților să spună poveștile lor, comunicând emoțiile și sentimentele despre propriile experiențe personale și ale copiilor lor (când există și copii biologici). În același timp, permite copiilor să fie înscriși într-o continuitate care, în ciuda detașării adopției, îi face să se simtă înzestrați cu propria istorie care continuă și de care se poate vorbi. Povestea creată permite construirea unei identități coerente și posibilitatea de a se simți parte a unei noi familii capabile să accepte copilul cu trecutul său ca persoană întreagă.

Adopție. Și totuși… cum să spui povestea. 

Este important ca părinții să fie senini în toate fazele traseului adoptiv, astfel încât această atitudine să fie transmisă în mod constant în cadrul relațiilor de familie.

Chiar și copiii adoptați au suferințe care trebuie acceptate fără teamă. Nu fi copleșit de dorința de a șterge trecutul dureros. Deseori menținerea unei atitudini de înțelegere și susținere în legătură cu aceste suferințe, fără a le ascunde și a fugi de ele nu este deloc ușoară. Dar care sunt motivele pentru care părinții adoptivi se tem să vorbească despre trecutul copiilor lor?

O explicație ar fi că aceștia se tem să nu sufere copiii atunci când aud despre istoria lor, care este atât de complexă și particulară. Le e teamă de momentul-șoc. Totodată, se ascunde dorința părinților de a trezi copilul, lipsindu-l de un trecut care ar putea fi dificil și dureros, excluzând astfel o parte importantă a ceea ce este și cum a construit în timp. Unii părinți consideră că e mai bine să nu știe povestea copilul, dar acest lucru nu doar că nu e corect, ba chiar poate amplifica suferința. Fără doar și poate va exista un moment când copilul va afla din altă parte, poate prea târziu, iar el nu-și va ierta părinții adoptivi pentru acest lucru. În plus, e dreptul lui să afle povestea vieții lui, fie ea bună sau rea.

Părinții dau de multe ori răspunsuri confuze la întrebările pe care le pune copilul, vorbesc despre altceva, evitând să vorbească despre adopție. Alteori devin agitați, dau răspunsuri non-verbale. Toate acestea îl fac și mai confuz pe copil.

Adopție. Cum să spui. Cum să procedezi.

Povestea trebuie construită împreună cu copilul. Puteți crea o carte, unde puteți adăuga fotografii, desene făcute de copil, care pot transmite astfel fanteziile și experiențele sale. Dacă nu vă amintiți numele părinților biologici, puteți alege nume fanteziste, dacă nu vă amintiți fața sau fețele, le puteți inventa. Nu trebuie să bâjbâiți. Trebuie să fiți stăpâni pe situație.

În funcție de vârsta pe care o are copilul atunci când i se spune povestea, aceasta trebuie adaptată nivelului lui de înțelegere. Cu timpul poți adăuga și alte informații, pe care în prima fază nu e pregătit să le primească. Este indicat să-i spui copilului povestea adopției cu cât este mai mic, dar suficient de mare să poată pricepe acest proces. Cu cât acesta crește, cresc și problemele de acceptare, de manifestare a furiei, frustrării etc.

Se consideră vârsta de patru ani ca fiind ideală pentru a da startul subiectului adopției. în această perioadă, copilul începe să înțeleagă lucrurile care îl înconjoară și poate să conștientizeze că situația lui este puțin diferită de cea a colegilor sau prietenilor de la grădiniță. Începând cu această vârstă, el începe să aibă amintiri. Deci, cu siguranță își va aminti ceea ce îi veți spune sau măcar parțial.

Pe de altă parte, tu ca părinte trebuie să fi documentat din timp, să ai deja o poveste provizorie, pe care să fie nevoie doar să o mai cosmetizezi la momentul potrivit. Te vei documenta din timp și vei strânge de la autorități toate informațiile necesare, chiar și după procesul de adopție. Poate au legătură cu viața ulterioară a copilului: la școală, pentru anumite analize. Multe povești rămân ascunse, dar nu e varianta cea mai bună.

 

Adopție. Există un moment potrivit pentru a spune povestea? 

Povestea trebuie reluată de fiecare dată când copilul o cere. În absența unor întrebări explicite, poți alege să vorbești despre subiect liber, spontan. Părinții trebuie să urmărească copilul în momentele în care îi spun povestea, ba chiar o perioadă anume. Să acorde o atenție deosebită tot ceea ce comunică copilului cu comportamentul său, care este un act de comunicare non-verbală, dar care transmite multe. Desenele, întrebările indirecte, basmele pe care le va asculta, jocurile pe care le va face, vor fi de multe ori întrebări care vor fi „ascultate” și care trebuie să primească și răspunsuri. Poți alege momentul în care se joacă și, folosindu-te de păpuși din pluș, încerci să creezi cadrul poveștii tale. Sau alegi un filmuleț pe această temă, fie cu oameni, fie cu personaje din desene animate. De asemenea, îi poți arăta că există atâția copii adoptați, cu povești asemănătoare cu a lui.

Adopție. Concepte cheie care trebuie păstrate în minte

Povestea cuplului

Retrăiți-vă călătoria, dând voce emoțiilor pe acre le-ați simțit de-a lungul timpului. Copilul trebuie să poată simți fructul dorinței tale ca mamă, dincolo de faptul că el e născut biologic sau nu de tine.

Povestea copilului

Când amintiți de părinții biologici, evitați să-i prezentați într-un mod mult mai bun decât ceea ce arată realitatea. Nu este un act de eroism acela de a abandona un copil.Părinții biologici sunt totuși cei care l-au adus pe lume. Evitând să prezentați părinții biologici într-o lumină mai bună, veți încerca să oferiți un rezultat pozitiv evenimentelor petrecute.

Abandonarea

Recunoașterea și acceptarea suferinței copilului, fără a emte judecăți, poate avea o funcție importantă de împărtășire. Nu trebuie să judecați părinții biologici! Sunt și cazuri în care aceștia au fost nevoiți să facă acest gest, din motive de boală, de sărăcie etc. Nu întotdeauna intențiile sunt dintre cele mai rele.

 Un final fericit

Ca orice basm, povestea adopției are și ea un final fericit. Poate fi completată cu un desen realizat de copil, care spune și reprezintă începutul vieții obișnuite. Să comunice că aceasta nu este o concluzie, ci o istorie deschisă, încă în construcție.

 

Articole asemanatoare:

My title page contents